„Pe o parte era desenat un nor mic alb și zâmbitor iar lângă nor o rochie bătută de vânt, fundalul era albastru deschis, simțeai adierea răcoroasă.”

„Iulia mă ținea la curent cu situația mareelor din Australia, din când în când îmi mai trimitea într-un pachet, nisip, mici scoici și pietricele minuscule care miroseau a sare. Scrisorile ei erau pline de desene, cu puține cuvinte, mai mult fulgurații de gând, impresii, nimic clar. Mă retrăgeam cu ele în lumea lui Izumi, puneam cele două cărți poștale una lângă cealaltă până formau un film continuu și acolo petreceam ore. Acum și oceanul făcea parte din lumea asta, albinele zburau și vasta întindere de ape fără teamă că o să-ți ude delicatele aripi. Cei doi câini era foarte zăpăciți și mă acompaniau pe un faraon, stăteau la picioarele mele, unul într-o parte și celălalt în cealaltă parte și îmi vegheau scrisul. Îmi propusesem ca până revine Iulia să termin romanul la care lucram fără spor. Am modificat titlul, o să se numească Trapez. Câinii stăteau cuminți, le povesteam și lor acțiunea și mi se părea că mustăcesc. Bine, am să modific, stați liniștiți, le ziceam în timp ce imploram în gând să înceapă iar ploile torențiale, aveam nevoie de ele ca de oxigen. Voiam să plouă când nu mă așteptam, să simt tangoul cum mă învăluie și mă invită ca pe un fur în culoarele sale roșii și uscate ca nisipul deșertului la asfințit. Să plouă și să-mi ardă fața în același timp, să fiu ud și fierbinte și să fiu fericit că exist.”