Ediţia a VIII-a, 2014
Acelaşi semn, în ipostaze axiale diferite, generează alte simboluri, sensuri, semnificaţii. Interpretarea semnelor ca vectori compoziţionali (plin/gol), investirea simbolică, singularitatea unuia sau altuia, multiplicarea în reţea, tectonica sau întrevederea firavă, apariţia discretă sau ostentativă prin materialitate diversă (structură, textură) sunt posibile anticipări ale unui parcurs vizual pe care mi-l imaginez cu aceste repere.
PREMII
În cadrul expoziţiei au fost constituite două comisii de jurizare care au nominalizat lucrările următorilor artişti pentru Premiile SMB mixed media:
Comisia de jurizare a UAP din România:
Preşedinte: Petru Lucaci
Membrii: Emilia Persu, Vasile Tolan
Artişti nominalizaţi: Marius Burhan, Alina Rizea Gherasim, Emil Mica, George Paul Mihail, Gheorghe Zaharia,
Premiul SMB mixed media: George Paul Mihail
Comisia de jurizare a Filialei Pictură Bucureşti:
Preşedinte: Marilena Preda Sânc
Membrii: Luminiţa Batali, Florin Mocanu, Mircea Mureşan, Marius Burhan
Artişti nominalizaţi: Dana Catona, Ovidiu Dumitru, Lucia Maftei, Florin Mihai, Claudia Muşat, Lisandru Neamţu, David Olteanu, Ana Maria Panaitescu, Florica Tănase
Premiul SMB mixed media: Lisandru Neamţu
Premiul SMB mixed media, al UAP din România
George Paul Mihail, Coquillages 6, creion/calc, 37×48 cm, 2011
Premiul SMB mixed media, al Filialei Pictură Bucureşti
Neamţu Lisandru, Big x, pastel/carton, 8×8 cm, 2014
DESCHIDERE EXPOZITIE
Critic de Artă: Luminița Batali
“Se pare că, în timpul celui de-al doilea război mondial, lui Winston Churchill i s-ar fi spus că, pentru a face rost de mai mulți bani pentru efortul de război, s-ar putea tăia fondurile pentru artă, ocazie cu care primul ministru britanic ar fi răspuns: „atunci pentru ce mai luptăm?” Un lucru mai puțin cunoscut este faptul că el însuși picta – dacă nu cu geniul care l-a caracterizat în viziunea politică, profund democratică și devotată lumii libere, în orice caz cu profesionalism, cu gustul unui om de înaltă educație.
Se pare că este nevoie ca un stindard al artei să fie ținut sus, ca leac și contrapondere la realitățile adesea ostile creației și receptării ei, iar Salonul Mic, a construit gradual, prin conceptele bine conturate pe care le lansează din 2007 încoace, un climat care să răspundă acestei nevoi a artiștilor și societății.
Expozițiile conceptuale au nevoie să fie ideate de curatori talentați în manevrarea incitantă a cuvintelor și sensurilor, cunoscători foarte buni ai mediului artistic și, după mulți ani de absență (după reperul stabilit de Călin Dan în anii’90 cu expoziția “Sexul lui Mozart”, și el în suita unor proiecte foarte curajoase din anii’80, ale altor artiști), iată că prin SMB și prin inițiatorul său, Theodor Ionuț Barbu, salutăm înrădăcinarea unuia dintre cele mai prețioase fenomene de acest tip în artele din România. În cazul d-lui Theodor Ionuț Barbu și SMB putem vorbi de curator ca de un primum movens, de expoziție ca de o piatră prețioasă și iarăși de curator ca de un șlefuitor care, prin punerea în valoare a operelor, face să țâșnească razele de lumină dintr-o astfel de gemă și o oferă contemplării într-o multitudine de fațete adesea fascinante.
Majoritatea conceptelor anterioare, „PictoBrand.RO”- 2007, „Secţiuni”- 2008- Familia Cuboid”- 2009, „Imaginea corpului uman versus Geometrii subiective”- 2010, „Fantasme”- 2011, „Ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe mână?”- 2012, „Seducţia unghiului drept” -2013, au avut, credem, o detentă de tip avangardist, un text-program scurt și incitant, fiind descinse din tipul de provocare ludică și intelectuală stabilit de manifestul futurist, cu un mare potențial de a cataliza energiile și răspunsurile.
Conceptul actual, interesant și ca rezolvare grafică, avansează parcă pe calea incitării la artă ca reflexie, alături de arta ca emoție și, în virtutea coordonatelor obligatorii menționate, și ca gest virtuoz. „Contativ – Denotativ” – tema-program a actualei ediții prezintă pe materialele de promovare, invitații și afișe, ca principale semne grafice, două elemente: un plus (sau o cruce) care răsucit/răsucită cu 45 ° devine un semn al înmulțirii sau o altă cruce, așa numită a „Sf. Andrei”. Acest fapt arată că e destul un gest, o intervenție, fie ea și neartistică, și datele problemei sunt schimbate. De aceea cred că acest concept a fost/este o invitație deosebită la reflexivitate, o activitate de care artiștii, în virtutea rolului lor de autentică elită în societate, sunt obligați să răspundă. De aceea au nevoie uneori de provocări teoretice mai complexe care să le reamintească exact acest statut, acest rol vital.
Despre denotativ și conotativ, câteva cuvinte. Concepte provenind din teoria limbajului, regăsite la Roland Barthes, primul este legătura cu sensul fundamental, stabil, al cuvântului, al doilea este îmbogățirea prin alte utilizări, alte asocieri, aș spune, diferit de inițiatorii originari, că este utilizarea poetică. În plan vizual ar fi ca și perechea de termeni iconografie – iconologie de care vorbea Panofsky. El dădea ca exemplu analiza „Cinei celei de taină” a lui Leonardo da Vinci. Iconografic e vorba de un grup de treisprezece oameni care se aflau la o masă și acel grup reprezintă o scenă creștină fundamentală, „Cina cea de taină”; dacă însă voim să o înțelegem ca un document al personalității lui Leonardo sau al civilizației Renașterii la apogeu, atunci avem de-a face cu opera de artă ca simptom a altceva, și acest altceva este subiectul și domeniul iconologiei sau, am spune noi, al conotativului. Domeniu unde apar valorile simbolice care, spune Panofsky, sunt adesea necunoscute artistului însuși și pot diferi puternic de ce a intenționat (a se vedea ediția SMB „Ce-ţi trece prin cap şi-ţi iese pe mână?” ).
Operele de față vorbesc în primul rând, la nivelul primar, despre sensurile căutate/cunoscute de artiști iar măiestria curatorului e de a le face să redea un context mai larg, care să fie elocvent și din punctul de vedere al nivelului preocupărilor, temelor recurente sau obsesive în spațiul spiritual românesc.
Operele dau o replică tare conceptului expozițional atunci când întâlnim o reflexivitate puternică și la fel exprimată, precum în lucrarea the New World Order, realizată din fragmente mici de hartă, fragmente de țări pe tocătoare de lemn, sau când sub un compas regăsim un craniu sculptat, precum în lucrarea Hiram, sau când artistul se joacă în spațiul aceleiași lucrări cu piesele de șah, cu omniprezentul Facebook, cu imaginea virtuală, cu aceea pictată și cu obiectul tridimensional, cu excelentă ironie și ancorare în fetișurile prezentului.
Operele conotează puternic și atunci când recuperează cu finețe contextul arhaic-etnografic, când niște piese de lemn din lumea satului sunt recuperate spre imaginea contemporană, când cofragul de ouă, cel mai banal ready-made posibil, este substras debris-urilor și transfigurat în mod aproape magic în fapt vizual de intensă valoare plastică, prin aplombul culorii și economia semnului, când pânza e tăiată prin efectul de trompe l’oeil ca într-o metaforă a așteptărilor publicului de la pictură…
Jocul dintre conotativ și denotativ se regăsește însă parcă mai misterios la nivelul lucrărilor abstracte, unde nu știi dacă în cutare pastel, unde culoarea strălucește cu intensitatea luminii, răzbate ecoul unui peisaj, sau dacă semnele mici decorative, așternute cuminți într-o scrisoare (deci într-o esență de comunicare) nu închipuie un efect al luminii pe ape, sau dacă, într-un diptic, efectul unor culori nemaipomenit de armonios simțite, un verde smarald ce bate și spre galben, un albastru ce bate o dată spre turcoaz dar mai ales spre mov, printre care răzbate o lumină de apus sau de răsărit, așternute cu tușă tremolată, ca de acuarelă, ascunde un peisaj sau o pură reverie.
Un cuvânt despre dimensiuni, care nu procustează ci țintesc la ceva. Nu întâmplător Salonul Mic dorește să scape grandilocvenței și, prin dimensiunile mai mici, deci prin concentrarea câmpului imaginii, să atragă atenția asupra discursului fiecărui pictor, fiecărui grafician sau sculptor. Lucrările de față ne dezvăluie tot atâtea temperamente artistice, care, în copleșitoare majoritate, merg/țintesc cu siguranță în inima mesajului celui mai împlinit estetic și ideatic, pentru că în lucrarea de artă și în acest cuplu nu există divorț.
Sunt microcosmosuri care se cer îndelung degustate, (italienii au forjat încă din anii 80 conceptul de fruitore/ fructificator, utilizator), care cer reflexie asupra lor și revenire, și care, o dată puse într-un spațiu personal, incită la conotativ, la intrarea spectatorului în viața operei. De aceea, dacă în România ar exista și un public mai avizat, toate acestea și-ar găsi un cămin.
29 Aprilie 2014″
articol preluat http://salonulmicbucuresti.wordpress.com/2014/03/11/smb82013/