Alina Gherasim

Toamna asta am un proiect măreț și sper să-l duc la bun sfârșit. Plec în cosmos. M-am îngrijit de echipament am o listă cu toate cele trebuincioase, ce? nici Laika nu a plecat așa de capul ei fără pregătiri. Știam și un banc cu o cucoană care plictisită de ofertele unei agenții de turism întreabă: alt glob nu aveți? Ce atâta bătaie de cap cu destinațiile ultra cunoscute, ce rost mai are să mergi în aceleași locuri umblate de toți. Acum am o bună ocazie să cunosc și mai mult din lumea asta, se spune că ar mai fi ceva populații înrudite cu oamenii undeva pe o planetă mai mică însă foarte confortabilă așezată exact cum te uiți la Marte, mai la stânga. Sper să nu fie aglomerație pe drum, sinceră să fiu nici nu m-am interesat de unde se iau biletele de călătorie. Am tot timpul dar am și o dilemă, nu știu dacă să-mi pun în bagaj pantofii cu toc, cred că pe hârtoapele alea e greu de mers, am văzut la Rose acasă niște fotografii de pe Lună probabil făcute de ea în călătoria de anul trecut despre care nu a vrut să-mi povestească. Cred și eu. S-a făcut de râs cu aparatul ei foto demodat și nu avea nici ținute adecvate iar pielea ei sigur arăta foarte ridată. Atunci de ce nu apare în poze? În viață e bine să te faci de râs ori de câte ori ai ocazia, e un semn de bun gust și o dovadă de umor. Eu o să-mi fac poze cu primul viețuitor care-mi apare în cale chiar dacă e un melc sau un elefant. O să vedeți pe Facebook. Mă mai gândesc și la momentul sublim când voi flutura eșarfa mea de mătase pe scara avionului sau a rachetei luându-mi rămas bun de la cei 2387 de prieteni de pe Facebook. Cât de fericiți vor fi pentru mine, presimt acest lucru. Își vor face selfie-uri în care eventual voi apărea și eu. O să-mi iau și ceva de recitit pentru drum, Dragostea în vremea holerei. Prima dată când am văzut titlul am crezut că e o carte medicală despre bolile secolului 20. Holera știam ce este mai citisem despre ea, dar dragostea, de boala asta nu auzisem. Oricum m-am lămurit citind cartea lui Marquez că nu este un îndreptar medical, uf, ce ușurare.
Acolo sus trebuie să existe și niște cartiere mai așa, cum să vă spun eu, nu deochiate, nu e un cuvânt potrivit și oricum ce aș face eu acolo, voiam să spun că mi-ar place să merg la un cabaret interstelar, să-mi vuiască în cap și în stomac o muzică tare, să uit de inhibițiile mele. Ce foșnete de rochii cu volane date peste cap, mulți oameni aburiți de băutură dar care își găsesc încă resurse să zâmbească și să flirteze într-o doară.
În cosmos timpul stă pe loc adică nu îmbătrânești, pe Pământ acest lucru chiar e o problemă la care nu s-au găsit soluții. Bine, injecții cu botox mi-am mai făcut și eu din când în când mai ales că acum după treizeci de ani au apărut riduri mici pe lângă ochi. Eu zâmbesc cu ochii si râd mult, mi s-a mai spus să râd mai puțin, sau să o fac pentru mine, în gând, creierul nu se ridează, e deja ridat. Eu râd, tu râzi, el/ea râde, noi râdem, voi râdeti, ei/ele râd. Și gata.
Am auzit că în cosmos au niște săli de dans spectaculoase, imense cât toată Rusia, imi imaginez cum poți dansa în toate punctele cardinale. Domnișoară, îmi permiteți un dans la est? Domnule, eu nu știu decât pașii din sud dar haideți să încercăm. E bine să fii amabilă cu cei care te invită la dans, se întâmplă atât de rar. Pe carnețelul meu de bal o să scrie: ora 12:00 dans în vestul sălbatic cu domnul X, ora 20:00 vals trist in nord voi vedea cu cine. Poate că o să văd și aurora boreală cred că de sus se vede mai bine, ca la Operă. Am stat odată la balcon sus de tot și nu am văzut mai nimic însă am auzit foarte bine, sala avea o acustică perfectă iar eu ca un pescăruș pluteam peste toată muzica aceea divină. Cu ce te îmbraci când mergi la o auroră boreală? Ce coafură e potrivită? Vă imaginați, eu acolo sus și voi aici jos iar între noi pături de lumina colorată și cât aer, doamne cât de rece e aerul ăsta, simți că respiri. O să fie multă lume. Poli cosmo, cum spun grecii. E un privilegiu să îți poți cerceta ființa și să scoți la iveală tot ce a zăcut în tine atâta timp, e suficient să dai o gaură la suflet și apoi curge totul fără să se mai poată opri.
A doua zi când au venit să o viziteze nu mai era. Plecase în acea noapte.

https://www.youtube.com/watch?v=YsbrRAgv1b4

În noaptea aceea în drum spre Egipt, Iosif a auzit un zgomot neobișnuit care venea din pădurea de pini. Maria a strâns mai bine copilul în brațe. Au grăbit pasul. Când pericolul părea că a trecut, cei doi s-au așezat să se odihnească un pic. Pruncul dormea. O liniște nefirească a cuprins tot locul.

”Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita. ”

(Dante – Infernul)

Din pădurea mută

Când iese luna din vălurile negre și calea lactee suspină strângându-și ușor brațele-n mișcări concentrice, atunci eu plâng. Pe costumul meu apar noi cute, moi și argintii. Simt că lumea nu mă mai încape. Pe umărul vostru aș vrea să-mi las doar umbra pe care luna mi-a dăruit-o după lungi rugăminți. Nu am fost destinat banalității. Oamenii pe care te poți baza sunt adesea plictisitori, însă tocmai acesta este farmecul lor durabil. Dacă vă place viața liniștită, bucurați-vă de ei. Eu sunt actor, mereu pe drum, aproape seară de seară dau spectacole. Călătoresc prin lumea asta mult, însă nu am ajuns acolo unde visez să ajung. În Arcadia. Am auzit că este un loc foarte frumos, spun unii. Alții mai sceptici strâmbă din nas, locuri din astea sunt invenții, spun ei, iluzii, fantasmagorii. Păi asta fac și cu viața mea, o umplu cu iluzii ca să o pot trăi. Privește-mă!
Mut eu, voi spune o poezie, surdă tu, te rog ascult-o.
La lumina lunii, singur. Costumul alb lucește crud, iar umbra lui e în continuarea umbrei mele. Și amândouă spun adio.

https://www.youtube.com/watch?v=U-2BZmKt4Ws

Velasquez – Infanta Marguerite

Alteța voastră regală, permiteți-mi să vă pun colierul. Știu că vă strânge rochița, însă portretul trebuie să iasă perfect. Oh, nu, câinele vostru nu poate veni în atelierul maestrului Velasquez, vă dați seama ce ar face printre toate obiectele de acolo. Evantaiul alb e mult mai bun, da-ți-mi-l pe acela roz, nu se potrivește la rochia asta de culoarea piersicii. Gulerul e cam strâmb. Stați dreaptă, vă rog. Nu puteți să vă luați păpușa, ce să faceți cu ea acolo, trebuie să stați serioasă ca să puteți fi desenată și apoi pictată. De ce va strâmbați? Părul e puțin încâlcit, vreau doar să-l pieptăn, stați cuminte, nu mai trageți de guler, ce ați făcut cu evantaiul, are o gaură în el, nu trageți de colier se rupe și vai panglica aurie are dulceață pe ea, buclele lăsa-ți-le în pace, unde e celălalt pantof?, nu scoateți limba, nu e frumos, v-am mai spus că păpușa rămâne aici, Alteță! De ce plângeți? Vă implor să nu mai plângeți.

Chardin – Educatoarea și copilul

– Privește, spuse educatoarea, apoi repetă după mine: ”caprele mergeau în spatele micului păstor pe poteca îngustă din pădurea rară..” Nu ești atentă.
– Hai mai bine să ne jucăm.
– Uită-te la mine.
– De ce ai ascuns păpușa în dulap? Dă-mi-o de acolo!
– ”Apusul de soare era violet…”
– Dă-mi păpușa. Te spun!
– ”Și păstorul privea uimit…”
– De ce?!
– Pentru că peisajul era foarte frumos.
– Nuuuuu. De ce mi-ai luat păpușa? E de la mama. O vreau!
– Bine, uite cum facem. Pune degetul aici și urmărește ce-ți citesc. Apoi primești jucăria. ”În ceața deasă a serii micul păstor rătăcit căuta cu lacrimi în ochi drumul care-l îl despărțea de ai lui…”
– Te rog, joacă-te cu mine.

https://www.youtube.com/watch?v=0QQl3KGqWZw