(fragment)
„Statuile de la Abu Simbel mă fascinează, vreau să le fotografiez, poate apuc să fac și niște schițe. Jasmin nu cred că avea vreun gând clar cu care să fi venit aici, rucsacul ei părea plin de posibilități. Se hotărăște să meargă și ea. Prima vizită e A-BU SIM-BEL, exclamăm noi pline de chef. Jacques, cel din lift, după ce dăduse niște directive clare despre cum să-i fie lustruiți pantofii, ne-a abordat direct. Vine și el. Dar unde? A, un templu în deșert lângă o apă, e în regulă. Până să reacționăm ne-am trezit la recepție toți trei întrebând cum se poate ajunge acolo. Pe jos, zice Jacques vesel, cu condiția să aveți sandale bune, aerul meu debusolat, ca de obicei, îl încurcă pe recepționer. Până la urmă e clar, mergem cu un mini van cu ghid, sunt opt locuri cu șofer și aer condiționat cu tot. Nu o să fim doar noi trei, ce ciudat sună când spun asta, eram singură și deodată m-am trezit trei, o să mai vină și un cuplu de argentinieni plus un japonez. The more the merrier vorba nu știu cui. Mini vanul pleacă la ora 4 dimineața, sunt vreo 3 ore și jumătate de mers, mai este și un van la ora 11, sunt locuri și acolo. Clar, cel de patru, să prindem primele raze ale zilei ochi în ochi cu Ramses II și splendida Nefertari. A doua zi, noi trei, observați că suntem și noi și trei, stăm bosumflați în mini-autocarul care a plecat la ora 11. Inutil să dezvălui motivul de o decență demnă de luat la întrebări, una peste alta, când l-am văzut instalat pe neamțul ăla spălăcit din tren, m-a apucat furia. Ja? Voiam să fumez. Nu se poate. Nein! Să te ia naiba. Ghidul s-a apucat să ne povestească ceva pe limba lui engleză, plin de entuziasm și de bunăvoință, japonezul dormea, cred că era japonezul de la ora patru, poate că și el avusese o noapte grea, în fine, aerul condiționat adică cel de al optulea pasager, cum ne informase mândru recepționerul, nu funcționa, oricât s-a străduit șoferul să-l convingă să pornească măcar pe viteza 1. Nu și nu, ca un pasager cu drepturi. Căldura din mașină creștea pe măsură ce înaintam, ți-era și frică să ridici brațul ca să arăți ceva pe geam, deodorantul nostru western style nu avea nici un efect în condițiile date. Ghidul nu avea ce face, ne tot arăta diverse chestii în dreapta noastră, alte multe diverse chestii în stânga noastră balansându-se și amestecând mirosurile noastre asiatico-caucaziene. Japonezul dormea.
Mi-am amintit de o poveste pe care mi-a spus-o furnizorul meu de culori pentru pictură, un englez, s-a dus să vândă acuarele în Sudan la Khartoum și a organizat un atelier ca să arate cum e tehnica asta. A naibii tehnică nu a mers, se usca apa pe hârtie cu așa o viteză încât la final cămilele pictate păreau niște balene într-un ocean de marmote.
În momentul în care ajunseserăm ca niște statui gisante cu brațele strânse pe piept, comunicam doar din ochi de frică să nu mai eliminăm vreun strop din elixirul transpirației noastre, ghidul vesel, în timp ce-și trage pe el un pulovăraș subțire bleumarin, ce? e început de octombrie, ne anunță că am ajuns. Cred că Ramses II mi-a făcut cu ochiul, sau poate că era Jacques sau chiar Jasmin Mei. Cu toate astea, experiența a meritat tot efortul. Pe lângă artă sigur mai este ceva.”
