Alina Gherasim

Dictionar de culori si diversi termeni luati la intamplare

Alb. Oceanul inghetat de Nord.
Alb pe alb, rece pe rece si peste toate o liniste surda. Ca o expeditie care nu a mai avut loc. Vasul Belgica blocat in banchiza. Cerul se confunda cu apa, in jurnalul lui Racovita am gasit cateva date despre acest fenomen straniu. Water sky. Lui Turner i-ar fi placut. Lucrurile isi pierd din contur insa capata profunzime. Ca intr-un vis. Sau ca intr-un film de la Polul Nord al lui Medem.
Albastru. Laguna Venetiei si albastrul de Isfahan.
Rosu. Imi imaginez muntii Atlas de un rosu caramiziu, un rosu adanc, bogat, fierbinte. Ei nu sunt asa. Rosu de Marrakesh. Mirosul puternic al vopsitoriilor si buchetul de frunze de menta, ineficient dar fermecator. Macar iti ofera iluzia ca intre tine si mirosul greu de suportat al pieilor tabacite e ceva ca o speranta, un raspuns venit in vis. Uluitor.
Multicolor. Fluturii printului Caradja.
Fluturii traiesc putin, de la 3-4 zile pana la maxim 7 luni, in functie de specie.
Pentru perpetuarea speciei sunt obligati genetic sa recurga la metode extrem de rapide de gasire si seductie a partenerului. Culoarea aripilor, emiterea unor cantitati mari de feromoni, dispozitive de imprastiere mai eficienta a feromonilor (la femele) un fel de perie pufoasa situata pe aripi, pe interior, la nivelul abdomenului, care ajuta la distribuirea cantitatii de feromoni si in acelasi timp protejeaza zona abdomenului de frecarea aripilor in timpul zborului. In tot acest timp, functioneaza si metodele de aparare prin camuflare (sub forma de frunze, sub forma de frunze atacate de ciuperci, aripi cu aspect zoomorf, desene sub forma de ochi de bufnita). Exista si o mica forma de atac: aripi puternic colorate extrem de lucioase care in contact cu lumina functioneaza ca o oglinda care orbeste atacatorul). Formele de camuflare ale fluturilor sunt in armonie cu tipul de habitat. Altfel nu functioneaza. I-ar da de gol.
Trandafiriu. Culoarea luminii in desert. Amprenta mainilor in lutul caselor din Tabriz. Gradinile desertului in lumina diminetii. Shiraz, Tabriz, Isfahan, Tanger, Iaffa, Ierapetra, Alexandria, Sinai, Moreea, Ierusalim.
E mai mult aer acolo unde iti e drag a-l respira. Aerul acela fierbine iti merge pana la inima, acolo bate inima lumii.
Verde. Podul acesta trece peste o apa verzuie, o culoare greu de definit.
Pe pod treci sau stai. Poti sta si cinci ore fara sa-ti dai seama. Poti face un popas, podul nu e doar loc de trecere. Stiu un pod pe sub care apa trece odata la doi ani. In Patrar de Veghe al lui G.M.Cantacuzino e o descriere fabuloasa a podului Aly Verdi.
Muzica apelor. Culoarea apelor. Culoarea muzicii. Ce culoare ar putea avea Tristan si Isolde a lui Wagner?
Dar viata spre ce se indreapta? Asta ce culoare are?
Gri. Din alb si negru. Poate merge pentru un pulover, dar nu-mi prea place.
Crimson, Alizarin, Cobalt, Prusia, Ultramarin, Alicante, Smaragd, Galben de Napoli.
Roșu. Encaustica. Pompei. Pagân. Demeter.
Culoarea nisipului fierbine are un miros de cafea cu cardamon. Culoarea are miros. Toate simturile participa daca stii cum sa le strunesti. Vibreaza, tresar, pot alcatui chiar si o simfonie.
Mesoghios. Pamanturile de la mijlocul lumii. Un fel de buricul lumii.
Galben – Yvonne Cusin si Galben Lemon. Culori dragi lui Theodor Pallady.
Contur – conturul este el insusi o mangaiere
Calder – daca ar fi folosit lacrimi in ale sale Mobile, lacrimi mici, mari, tandre, blande, credincioase, de furie, de iubire, de fericire, de iertare, triste, fiecare cu dinamica sa, miscandu-se in contratimp, in acelasi timp, dincolo de timp. Tare mi-e ca daca il voi intalni pe Calder voi izbucni iar in plans.
Rodiul – are flori portocalii, le poti privi si cu un singur ochi. Cu 2,3 sau 4 ochi e chiar mai bine.
Melech/ Malka /Malkuth. La Palat e o pictura a lui Rembrandt cu povestea Esterei. Meghilat Ester. Mantia ei arde, e atata seva senzuala in acea faptura si in vesmintele ei. Regina. Lumina invaluie bland cu multa economie. E putina lumina acolo dar ce lumina!
Orhideea – de un alb pur, o poate vedea numai cine stie sa ierte.
Capatul lumii – un balcon de la care nu mai ai ce vedea, totul se consuma acolo si dincolo deopotriva, contrariile devin una. Femeia sfasiata a lui Simone de Beauvoir nu a ajuns inca acolo. Inca.
Pantofi – o piele fina ca o manusa culoarea rosu inchis. Se contopesc cu talpa, apoi o parasesc cu tandrete.
Yves – Albastru Klein. O scenografie cel putin bizara, orchestra de camera, un public la patru ace, galeti cu vopsea albastra, Klein si femeile acelea goale asteptand sa-si ofere trupul culorii si impreuna sa lase amprente pe valuri mari de hartie.
Fără explicație:
Iubito
Martha
Les quatres verites
Adevar
Tandrețe
Seherazada
Bayreuth
Ipocrizie
Racoviță
Amundsen
Grădina de iarnă – o casă cu seră. Trecere directă din casă în vis.
Încredere – repet, iar și iar și iar și tot nu e de ajuns cu fiecare zi cu fiecare secundă din milioanele de secunde ce trec și se scad din soaptele nespuse sau tacute.
Monologul lui Beauvoir e puternic. Fiecare cu ale lui.

Unde era Quinta del Sordo că nu îmi mai amintesc numărul casei? Nici strada.

Pe bulevard e liniște în dimineața asta. De fapt e momentul acela în care nu știi sigur dacă e noapte sau zi. Și e foarte frig. Mai bine aș fi rămas acasă și aș fi dormit mai mult. De undeva de departe se aude un tunet. Tot văzduhul răsună înfundat, pufnind și bufnind așa cum o face deobicei vara. Dar acum e iarnă. La un colț de stradă, o zăresc în lumina stranie a unei dimineți care nu promite nimic. O știu, am mai văzut-o pe aici. Pe femeia în albastru. Pare un extraterestru sub acoperire. Am observat grija cu care a cules fâșiile de plastic sau hârtie, toate albastre. Toate nuanțele, toate texturile posibile formează un calabalâc impresionant care o înconjoară strâns. Și o apără ca un străjer fidel. Capul îi este înfășurat într-un soi de turban fabricat din pungi de gunoi, toate albastre. Ingenioasa construcție îi aruncă pe chip reflexe reci. Albastre. Credeam că în semiîntuneric nu se văd culorile. Ba se văd. Acum constat că mintea adaugă de la ea tot ce lipsește în realitate. O valiză – bagaj interstelar – îi stă alături. Este o valiză veche, jerpelită, deschisă. Înăuntru se văd chestii albastre puse într-o ordine desăvârșită ca și cum ar sfida completa lor inutilitate. Hainele femeii au însă ceva barbar în ele. Ele nu se așază pe corp ci pur și simplu se întâmplă. Se suprapun subit și cu necesitate. Hainele și corpul sunt ca două armate încleștate. ”Viața se duce cu pași mărunți”. Se duce sau seduce? Nu mi-e clar. O tot repetă la nesfârșit. Jandarmii o lasă în pace, e prea complicat să o ia cu tot calabalâcul de acolo. Într-o zi două fătuci de la o organizație socială i-au propus să o ducă la un adăpost. Iarna va trece mai ușor așa.

Ningea cu fulgi mari când am găsit Casa Surdului. Quinta del Sordo. Era așa cum îmi spusese tipul ăla cu plete negre. Chiar după colț. M-am dus direct la pictura cu câinele. El Pero. Ce curaj pe Goya să pună un cap de câine pe un fundal gol. Vibrat, însă totuși gol. Și nu e o compoziție neterminată. Asta se spune deseori despre o operă de artă lăsată voit într-un anume stadiu. Michelangelo are o Pieta ”neterminată”, în care e redată durerea, anatomia fiind vag sugerată, ca un vehicul infidel al scenei.
Câinele lui Goya privește în sus spre ceva inexistent, pierdut într-o singurătate eternă. O dâră de lumină ștearsă îngână o vagă speranță. E o lume care decade fără oprire, împiedicând-se din când în când în clipe sublime de viață sau în artă desăvârșită. Sau în ambele la un loc, câteodată. Un sentiment al singurătății și golului. Femeia privește din când în când cu ochi pierduți la bagaj ca la un miracol, ca și cum ar vrea să-l ia înăuntrul ei, să-l conțină, să-l protejeze.
Afară s-a făcut și mai frig.

Au pornit dis de dimineata de acasa, potecile acelea se incing spre amiaza. Ianni o ia inainte smulgand cativa ciulini din cale. Ei le numesc kalderimi, nu are nici o legatura cu masa de asfalt din oras. Sunt carari ce legau in vechime satele, oamenii le foloseau pentru adus marfuri sau te miri ce pe spinarea unui magarus de povara. Toti magarusii sunt de povara, cine a mai auzit de magarus de parada. O padure de platani batrani este un loc racoros un desis complicat si un martor tacut si rabdator. Valea asta, spun cei doi, e inconjurata de ape toamna tarziu. Apele lipsesc acum, e un mic paradis marcat de rauri fantoma le cele patru puncte cardinale. Ianni rupe un fruct dintr-un smochin si il da lui Afroditi. Nu toata lumea ii place. Sunt deja oameni trecuti de mijlocul vietii (care o fi acela?) au trait modest si frumos facand pe calauzele prin acele vai si carari. Au micile lor ciudatenii, nu participa la intalnirile importante ale satului, uneori cand se odihnesc ii poti vedea stand la tarmul marii cu privirea pierduta. Cand insa se anunta treaba de facut, adica vreun calator care vrea sa bata tinutul, cei doi intra intr-o agitatie teribila. Unde sunt ghetele, pot merge si in sandale, nu a plouat ca doar suntem in plina vara. E singhalez? Pai si cum ne intelegem cu el? Pai asa. La pret s-a invoit repede. E bine. Ochii negri ai lui Afroditi au urme de lacrimi, le sterge, nu stie ce are, Ianni o mangaie usor. Sa ne grabim!
Ianni invatase de la bunica lui sa recunoasca niste plante cu flori mici si galbene care vindeca ranile, nu pe toate, ma rog, doar pe cele care se vad. Se gandise ce frumos ar fi sa ofere si singhalezului o sticla din acel elixir pe care el si Afroditi il prepară impreuna. Doua picaturi din uleiul galben si cu un miros dulceag si ranile se inchid incet. Intai simti caldura in adancul taieturii apoi tesuturile se cheama unele pe altele, apoi o stare de bine, durerea dispare. Se poate intampla sa te pregatesti in gand pentru ceva anume, ceva maret, e ca un antrenament tacut in care induri tot ceea ce este necesar pentru marea escaladare. Sa zicem Everestul. Fiecare are unul, chiar daca nu vrea sa stie de el. Pentru Ianni, Everestul a fost acest ulei miraculos pe care l-a primit de la bunica sa. Ea i-a dictat amestecul, floarea aceea e greu de gasit, dar el stie cand se apropie acel loc. Se uita in ochii lui Afroditi, in astfel de momente lucesc altfel. Ranile se mai vindeca si asa, spunea bunica, cu leacuri miraculoase sau fara. Tocmai ea.

https://www.youtube.com/watch?v=pr8CA9ILE8c

foto: Mihai Constantineanu

Vizita s-a încheiat și am plecat acasă cu un exemplar în miniatură de amoraș ochios. A doua zi acasă în fața dulapului exclam: nu am cu ce să mă îmbrac!, nu mustăciți, chiar nu am cum să potrivesc fusta cu dungi cu vreuna din zecile de bluze cu flori luate cu două brațe atunci când sunt reduceri la AVA 13, nu sunt o fashion victim, totuși astăzi la ”three thirtish” cum spune prietena mea Mel, am o întâlnire importantă cu noul meu agent. Chiar contează cum mă îmbrac, dacă mă duc în negru toată o să creadă, cu toate recomandările pe care le am, că-s vreo crispată ceea ce se poate reflecta și în arta mea, să-mi pun pălărioara aceea cu margini ca niște codițe și bluza cu pătrățele sigur mă ia drept Dorothy din Kansas și mă trimite direct în țara lui Oz. Ce ar fi să îmbrac sacoul albastru de acum zece ani și pantaloni. Of, nu! Trebuie să fiu eu cea de acum, nu să par vreo sau vreun, mai bine un nimic autentic decât o copie a ceva. Mă descurc eu. Buticul Alandala, cum l-am botezat, vă spun doar vouă, avea ieri expusă în vitrină o fustă hippie cât o umbrelă de soare. Sau îmbrac puloverul meu mov cu guler bărcuță, s-a cam lăbărțat, mă rog, dacă apar așa o să spună că sunt dragul de Racoviță după expediție. Îmi face plăcere să-mi amintesc de Amundsen, Cook si Racoviță, am în minte chipul lor post Belgica. Modă, guler, scoarță, poză, imagine, mustață în furculiță, papion, privire de vizionar, aleluia toate, jos cu atitudinea rigidă, trăiască viața așa cum e ea, să nu ne ferim mai ales dacă își permite să ne invadeze. Ce stranii sunt comportamentele în condiții extreme, unde cu alte cuvinte nu ai de ales, așa cum în poza din jurnalul de călătorii la Polul Sud, Amundsen cu o mână în buzunar și o alta pe mașinărie, îl tunde pe Racoviță care zâmbește hâtru, cu un șervet de bucătărie la gât, spre fotograf, în timp ce o apariție cu căciulă rusească face ochii mari în cadrul ușii în dreapta. Bye, bye civilizație, pinguini, venim. Cu jacheta neagră și rochia albă voi arăta ca un pinguin imperial. Asta era!

Sambata 7 februarie ora 17:45 la Radio Romania Cultural 101,3 FM, Aurelia Mocanu in dialog cu Alina Rizea Gherasim in cadrul emisiunii Arte Frumoase.

http://www.modernism.ro/2015/02/06/alina-rizea-gherasim-chipuri-si-locuri-simeza-2/

foto: Lucian Muntean