Alina Gherasim

http://www.modernism.ro/2015/03/31/alina-rizea-gherasim-vizita-in-atelier/

Mersul cu barca. Vremea-i minunată, la fel și apa lină și liniștită, parcă-nvelită într-un atlaz albastru-deschis, și nimic nu pare amenințător. Tînăra doamnă are o robă akome și pantaloni largi; băiețandrul care o slujește cîntă minunat în timp ce trage de ceea ce cred că se numește ”vîslă”; e un tablou minunat, ce ar trebui să aibă martori care să-l prețuiască. Dar pe la jumătatea drumului, începe să bată un vînt năprasnic, iar suprafața mării devine frămîntată. Acum, zorind s-ajungă, aproape leșinați de spaimă și văzând că valurile inundă barca, parcă nici nu le vine-a crede că doar cu o clipă înainte apa era așa de liniștită și netedă ca oglinda.

Rosu. Imi imaginez muntii Atlas de un rosu caramiziu, un rosu adanc, bogat, fierbinte. Ei nu sunt asa. Rosu de Marrakesh. Mirosul puternic al vopsitoriilor si buchetul de frunze de menta, ineficient dar fermecator. Macar iti ofera iluzia ca intre tine si mirosul greu de suportat al pieilor tabacite e ceva ca o speranta, un raspuns venit in vis. Uluitor.

”Ach, du lieber Augustin,
Augustin, Augustin,
Ach, du lieber Augustin,
Alles ist hin!”
Privea în dreapta și în stânga curios să vadă dacă nu cumva s-au trezit vietățile pădurii. Drumul este lung, are cam 40 de kilometri de parcurs. Serpentinele parcă îl fac și mai lung. Va avea de traversat acest deal, apoi un altul mai mic. Foarte bine, își zice copilul în timp ce sare să prindă o creangă pe care se balansau două boabe roșii. Vrea să le pună în geanta sa mică din piele frumos lucrată. O poartă ca un poștaș. E tare mândru de asta. Văzuse el, în târgul în care locuia, pe matahala blândă care are misiunea de a aduce oamenilor scrisorile la timp.
Inima e un simplu romb îmblânzit adică turtit în partea de sus ca să nu înțepe prea tare. În Facerea, pe care a citit-o cu mare atenție, nu a găsit nimic despre inimă. Cum a apărut și mai ales de ce. Nu e doar o pompă pentru sânge. Se gândea la toate astea și tresărea din când în când. În zare văzu ceva. Neclar. Înainta o matahală. Cu o siluetă ciudată. În partea stângă, cam în zona șoldului, avea o excrescență. Ca o cocoașă, ce chestie, dar cocoașa este în mod normal în spate nu în lateral. Sau poate că poartă pe cineva pe șold, cineva mic, nu-l poate duce în cârcă pentru că are probleme cu spatele. E și asta o variantă.
Era poștașul. Cu geanta lui doldora de hârtii. Oare de unde venea așa încărcat? Ce-i drept focurile nu se mai zăreau, nici nu aveau cum să se zărească. Prin ceața asta puteai fi înconjurat de flăcările Gomorei și să nu-ți dai seama. Poștașul avea mâinile bandajate superficial, pielea arsă se vedea pe lângă legături. A scos ușor dintr-un buzunar larg al hainei o jucărie din lemn înnegrit și a oferit-o băiatului. Jucăria din lemn nu prea aducea a om dar nici animal nu părea. Oare de unde o avea? Poștașul își luă rămas bun zâmbind larg și își continuă drumul.

http://www.tvrplus.ro//editie-arte-carte-si-capricii-310248

min 42:20

[33] În luna a șaptea, cînd e atîta zăpușeală,
toate ușile din casă-s lăsate deschise noaptea
și-i o-ncîntare
să te trezești scăldată în lumina lunii
și să privești afară
stînd întinsă-n așternuturi.

21 februarie 2015

Creat în România – Bogdan Vișan în dialog cu Alina Rizea Gherasim