Nu e recomandat. Deși cu un mic efort și cu un mers căutat, ca o balerină pe poante, poate fi chiar o ocupație. Labirint, poante, labirint în pantă. Centrul pare a fi oceanul.
Pe bancă nu s-a așezat nimeni. La capătul viaductului stă în mod curios o bancă de piatră. Sunt multe lucruri stranii în orașul ăsta. Ema are mereu senzația că dacă vrea să ajungă la o întâlnire sau oriunde, e nevoie să urce o pantă. Abruptă. De data asta știe că are de coborât o străduță. Și nu este vorba despre o întâlnire importantă. Mai bine să ia tramvaiul galben numărul 28. Ajunge mai repede. Sau mai bine nu. S-ar putea opri pentru câteva clipe la biserica mare pe care o ocolea când pe o parte când pe alta. Îi place latura cu portocali. Strada este mai puțin abruptă. De câte ori trece pe acolo se minunează și râde de numele pasajului Concepției. Oare de la ce vine? Este un loc atât de întunecos. Tainiță pentru amor. Oare câți copii au fost concepuți acolo, a întrebat-o Carlo într-o zi când treceau prin preajmă. Oricum lui nu-i păsa. Ce vremuri. Azi nu o mai întreabă nimic. Carlo a plecat pur și simplu. A zâmbit în loc de la revedere și a plecat.
Ema și-a luat azi pantofi complet nepotriviți. Prea înalți. Merge ca o rață. Doar nu o să se lase tocmai acum nell mezzo dell camin. De multe ori se trezește în timpul nopții cu un sentiment acut de inadecvare. Așa pur și simplu. Ca și cum adecvarea ar însemna ceva vital. Un țel. Simte o neliniște. Nu e panică. E ca și cum cade pe scări. Își aduce aminte de primele nopți petrecute la Lisabona. Acum câțiva ani. Toată noaptea s-a perpelit, a visat că alunecă, se rostogolește. Nu se putea opri. Se ținea de pernă. Strâns. Așa se trezea dimineața. Aici totul e abrupt. Portocalii au flori și fructe în același timp. S-a pornit vântul. A auzit la știrile meteo că va urma o seară caldă.
Săptămâna trecută a invitat-o vecinul de palier să o conducă cu mașina. Probabil că i s-a făcut milă de ea când a văzut-o pe tocuri. El vorbea de toate. Ea nu-și găsea locul. Nici nu știe cum a reușit să-și înfigă un toc într-o gaură a covorașului de cauciuc. El a râs. Așa ceva nu mai văzuse până acum. Nici nu știa că are o gaură în covorașul mașinii. Apoi tăcere. Nu e un subiect pe care să-l poți dezvolta la nesfârșit.
Serviciul pe care îl are acum, Ema nu poate să-l suporte. Simte că nu mai are timp pentru ea. Când e copleșită de treabă sau de tristețe se gândește la ocean. La un loc anume, în mod special. Nisipul și apa se caută și se resping. Se întrepătrund apoi își văd de drum. Sigur are și o denumire științifică toată treaba asta. Făcuse studii de inginerie. Deși ea își dorise să fie arheolog. Acum îi părea rău că nu își dusese pasiunea până la capăt. Lisabona are atâtea straturi. Își imaginează orașul ca pe un suflet cu toate cotloanele sale. Un labirint. În care ai senzația de libertate. Poate că nu ești liber cu adevărat. Poate că totul e o iluzie. E multă viață pe străzile Lisabonei. Și o lumină specială. Pare că nu se schimbă niciodată. Ajunge până în brațele nopții. Îi inundă cotloanele tainice. Emei îi plac arborii de jacaranda. Cu florile lor mov crescute cu eleganță, cu furie. Cu tristețe. Că nu vor dura. O senzație de prea devreme sau prea târziu e legată de florile de jacaranda. Foarte ușor poți rata momentul înflorii maxime. Trunchiurile lor sunt ca niște trupuri. Parcă nu știu încotro să o ia. Sunt nesigure. Fermecător de nesigure. Uneori par leneșe. Ca ea. Ca Ema. Aici la Lisabona Ema a vrut să învețe să trăiască momentul. Carlo tot insista. La început ea nu a înțeles ce vrea să spună cu asta. Ea a fost crescută într-o familie în care toți respectau regulile, tradițiile. Ce-i aia moment? Moment nu există. Sunt multe chestii înlănțuite, munți de trebuie, mormane de obligații, șuvoaie de îndatoriri, fluvii de rețineri, oceane de renunțări. Și peste toate astea promisiunea că totul, dar absolut totul se va sfârși. Citise ea într-o carte a lui Borges ceva legat de bucuria că totul se va termina. Ca o stranie rază de speranță în momente grele. Un act de lașitate. Lisabona înseamnă viață. Nu e vorba despre o etimologie de ultimă oră. Viața oricum înglobează toate sensurile.
În seara asta merge cu colegii de serviciu să asculte muzică de Fado într-un minuscul restaurant aflat într-un cartier vechi. S-a plimbat îndelung în susul și în josul străzii, deși are adresa clar scrisă pe un petic de hârtie. Nu vede intrarea. Ce chestie. Doar nu e un loc destinat inițiaților, doar celor care sunt demni să primească un asemenea dar. O muzică în surdină ca un murmur al pământului o cheamă, îi indică drumul într-un final. O lumină scăzută lasă să se ghicească câteva siluete. Sunt cei care cântă. Chitară și voce. Amintirea unor cuvinte nespuse, dureri vag resimțite, îmblânzite de trecerea unui timp care are culoarea luminii de la țărmul oceanului. Dacă ți-e dor de ceva sau de cineva să nu închizi ochii, o să-ți fie și mai dor. Așa i se spusese acasă de nenumărate ori. Ema a închis ochii.
Ziua de mâine se anunță foarte agitată. A apărut o ocazie să se implice într-un job nou care se desfășoară pe un șantier arheologic. A apucat-o un tremurat ușor. Ea o să ocupe de calcule bineînțeles. Dar va sta în prejma străzilor romane aflate chiar sub niște arce gotice și lângă fragmente de zid maur.
Lisabona înseamnă lumină.
