Sumo sau ce am înțeles din toată povestea
18 august 2015
Am acceptat invitația. Plicul arată foarte bine, împachetat într-o hârtie specială căptușită cu mătase. Interiorul e roșu. Pe exterior sunt desenați niște cocori. Un obiect atât de fin pentru un sport atât de dur. Am mai fost la un meci de sumo acum câțiva ani. Regulile le-am aflat acolo pe loc. Mi le șoptea în ureche cel care mă invitase. Îi făcea plăcere să mă întrebe din când în când ceva care nu avea legătură cu lupta. Cum crezi că o iasă fabrica noastră de automobile din criză? A noastră? mă gândeam eu. Ce e asta? O propunere de parteneriat? Matahalele astea parcă sunt niște copii uitați la fast food o vară întreagă. Care plătesc ora lor de plăcere sau nevoia de bucurie. Unde e lupta? Pare mai mult o pregătire. Încleștarea vine târziu. Salutul, fandarea, revenirea, statica, fandarea, așteptarea în cerc, sarea, lovitura nevăzută, ieșirea în pătrat. Pare simplu. Amicul care m-a dus sa văd sumo mi-a spus ceva care la prima vedere pare ușor straniu. Frunza este, copacul este. Acum mănânc, acum scriu, acum dorm. Acum fac deja altceva. Hai să vedem.
Plecăciunea. Cei doi luptători intră în cerc și fac câte o plecăciune.
Urmează fandarea. Cei doi își îndoaie genunchii. Fiecare cât poate. Așa pare din afară. Nu știu dacă este vorba despre vreo tehnică de intimidare sau pur și simplu e politețe.
Apoi se ridică.
Omul cu mătura. Primul om cu mătura. El mătură în afara cercului. Își vede de treaba lui. Pare a fi paralel cu restul întâmplării. Are o mătură mătură. Una simplă. Ca o mătură de curte. Măturătorul are grijă să înlăture praful, sau argila aia împrăștiată pe acolo. De parcă ar veni cineva în vizită și e nevoit să facă curat repede. Măturătorul este disciplinat. Îi urmăresc mișcările mecanice. Ritmate. Mai dă o dată cu mătura apoi se dă jos de pe podium. Mătură și peste șosetele cuiva. Apoi se retrage. Nu am apucat să văd unde. Revine el, sigur.
Aruncă sare. Cu mișcări largi, unul dintre luptători aruncă sare în ring. Noroc, prosperitate, igienă poate. Sarea dezinfectează ceea ce măturătorul nu a reușit să curețe. Deci una peste alta e bine. Prima dată am crezut că e vorba despre orez. Vai, nu. Nu orez. Tac. Cine știe ce discuție nășteam. Apare și celălalt luptător și aruncă și el sare. Granule albe grele ca o ninsoare apoasă în luna martie.
Arbitrul elegant. Cu șosete albe. Ține în mână o paletă foarte frumoasă. De culoare închisă și lăcuită. Are un splendid kimono de culoarea liliacului mov deschis. Din cap până-n picioare este la patru ace cum s-ar zice. Are mișcări clare sigure cu care gestionează lipsa de activitate a celor doi luptători. Pare în plus cu alte cuvinte. Dar nu e. Am fost asigurată că e un personaj foarte important. Arbitrul. E foarte elegant.
Cei doi. Părăsesc ringul de mai multe ori. Se duc către limita podiumului. Par că se consultă cu cineva. Se arată cu fața publicului. Au o anatomie foarte specială. Niște bebeluși imenși. Sunt grași, adică foarte grași de multe ori. În Europa am spune că au probleme cu obezitatea. Cei doi luptători se așază pe vine și întind brațele apoi își pleznesc palmele. Gata. Gata, ce? Că nu începe lupta. Nu încă.
Costumul lor. E practic un brâu. Un costum sumar. Când se așază pe vine observ că își înlătură cu un gest ferm niște ațe rigide care pornesc din brâul respectiv. Cei doi au costume de culori diferite.
Măturătorii. Acum sunt doi. Cu niște târnuri iau colbul din ring. Ritmic. Sincron. Parcă dansează. Își văd nestingheriți de treabă.
Lupta. Încleștarea. Lupta stă în așteptare, în amânare, în refuz. În conținut. Manifestarea ei e tehnică și e sumară ca o execuție. De multe ori unul cade peste spectatori. Sau se proțăpește pe marginea ringului. Și zace până vin unii să-l ia pe brațe.
Verdictul.
Final.