Dorm în bătaia puștii
8 octombrie 2015
Când nu mă ia somnul mă gândesc la toate cele. O liotă de ciudățenii pe care le am prin cap și care se cer spuse sau arătate. Ce e aia stare de trezie? E o amețeală. Când subtilă ordonatoare de imagini excitante, când plictisită ca un ghid în plină rutină care prezintă alcătuirea lucrurilor. La dreapta se află toți oamenii pe care i-am cunoscut azi. Cei buni adică. La stânga se află toate numerele de autobuz pe care le-am urmărit cu privirea în timp ce mașina părăsea stația burdușită cu pasageri. Bineînțeles că nu m-am urcat. Ca să ajung pe a doua scară ar fi trebuit să o împing ușor de fund pe domnișoara de liceu care mă privise cu indiferență acum câteva minute în stație. Cu gura căscată, cu căștile la urechi. Cine știe ce naiba muzică ascultă pentru că limba ei se bălăngănea într-un fel ciudat, depășind cu mult marginile buzelor. Roșii ca fragii sălbatici. Nu că aș avea ceva cu limbile oamenilor. Să mergem mai departe. Starea de trezie poate fi și lascivă, unduioasă, ca un dans în brațele unui dresor de lei. Care stă la pândă să-ți numere instinctele. Sau să-și bage capul în gura ta. Când eram mic mi se părea cea mai mare tâmpenie când vedeam la TV dresori care își așează capul în gura unui leu. Și nu de puține ori auzeam la radio sau citeam în ziar despre câte un dresor ucis de leul în gura căruia se băgase.
În dimineața aceea toate păreau puse la punct. Până și răsăritul de soare era ca la carte. Adică cu toate nuanțele de la alb lăptos prin galbenuri leșinate până la un oranj intens. Dacă apuci să le vezi. Asta dacă nu cumva e ceața aia ca o nălucă matinală. Eram odată la ocean și încercam să prind un răsărit de soare. Ce crezi că a fost chip? Ba nu mă trezeam la timp sau pierdeam momentul din cauză că fermoarul de la cort se tot bloca. Al naibii fermoar. Mi-a oferit niște finaluri de răsărit o nebunie. Adică după final. Cum se numește? Nimic. Mi-a oferit un nimic splendid. Apoteotic. Un amic a vrut să-mi dea un cort care se închide cu arici. Dar ce faci când vrei să pleci și tu ca omul să faci o plimbare pe malul oceanului. Când te îndepărtezi de cort simți cohortele care vor să-ti ia cu asalt fermoarul. Na, luați-l! E stricat. Kaputt. Ce să faceți într-un cort din care nu poți vedea răsăritul? Chestii înăuntru nu las din principiu. Nici nu iau prea multe. De fapt nici nu mă mai duc la ocean de când m-a părăsit Irene. Am mai fost de câteva ori la o piscină prin oraș. Orașul nostru e foarte mare, de fapt e cel mai mare din America de Sud. La piscină poți înjgheba o conversație rapidă cu oricine. Mai ales cu tipa aia cu buze cyclam permanent și țâțe mari oscilante. Nu vă supărați, unde e sauna? Să o ia dracu de saună, acolo s-a ales cu numărul meu de mobil. Cică îi place far nientele. Păi atunci de ce m-a sunat ca disperata de câteva ori pe zi după ce am petrecut o noapte cu ea? Far niente înseamnă să nu faci nimic. Înțelegi? Nu să mă sune să-mi spună cât de nasol se are cu soțul ei, asta mă calcă pe nervi. Ce’s eu să se confeseze? Gata cu piscina!
Când am cunoscut-o pe Irene am crezut că toate se vor rezolva. Adică angoasele și temerile mele. Irene avea o piele de culoare ciocolatei cu lapte. Îi sorbeam fiecare venă ușor roșiatică. Îmi plăcea să îmi plimb limba pe spinarea ei zimțată și să mă opresc în câte o adâncitură nou descoperită. Irene își lăsa capul ușor pe spate și zâmbea într-o doară. Asta mă cam enerva. Mi se părea că nu se implică destul în povestea noastră. Într-o zi ne-am dus să ne plimbăm prin pădure. Hai să mergem, nu o să plouă azi, hai, o să vezi că o să-ți facă bine. Pe semne că în genele ei nu prea există păduri, aer reavăn și foșnet de frunze. De unde vine ea se simte un aer uscat și aromă de tutun. Te ia cu amețeală. Nu pot să mai stau, aș vrea să ne întoarcem, îi spun eu în timp ce mă întind după ea să o sărut iar ea se retrage ușor. De parcă ar avea mereu ceva care nu poate fi făcut sau zis. Întoarcerea în oraș la ora 5 este mereu un calvar, știam asta și nu am evitat. Conduc când și când. Doar când plecăm din oraș. La drum lung condusul mă relaxează. Hai că sun de pe drum. Hai sună. Irene își mângâie ușor genunchii de parcă ar avea niște umflături pe care vrea să le bage înapoi și nu prea poate. Nu s-a mai uitat la mine de vreo zece minute. De fapt, de ce să te uiți la unul care conduce mașina?
Ați sunat la biroul domnului Julio Cancun. Insistați, nu vă dați bătut! Pe naiba, e a mia oară când sun și nimic. La ce bun toată tehnica asta? Suni, dai mail, scrii pe Whatsapp, pe Facebook, suni iar, de parcă ești în misiune la Nasa, să nu ratezi nimic, să ai totul, să iei totul. Nu mă aleg cu nimic. Dar măcar par foarte ocupat. Când am așteptat-o azi pe Irene să se pregătească de excursie am văzut la TV o știre care m-a emoționat. O știre chiar de la Nasa. Au găsit apă pe Marte. Și niște imagini alb – negru o minunăție. Văi adânci și un soi de munți. Marte e mult mai mic decât Pământul. Chiar mă gândeam să-i spun lui Irene să luăm în calcul mutarea pe Marte. Când o fi gata. Îl văd ca pe un imens proiect imobiliar. Deci apă avem, putem începe cu rețelele de canalizare. Cu căldura o să fie o problemă. Marte e o planetă foarte rece. Totuși la miezul zilei se spune că ar putea ajunge și la 25 de grade Celsius. Se mai zice că există și o dâră de anotimpuri. Nu-i ca pe planeta Venus unde tot timpul este aerul fierbinte, peste 400 de grade. Pământul nostru se află fix între Marte și Venus. Cum s-ar zice am fost norocoși cu amplasarea că altfel ne-am fi fost ori foarte cald ori foarte frig. La naiba, de ce nu se uită Irene la mine. Simt că-mi crește tensiunea. Își mai freacă mult genunchii? M-aș bucura tare mult dacă ar descoperi pe Marte un nou Eden, adică un nou Paradis. Cu alte cuvinte să o luăm de la capăt cu toată treaba asta încâlcită între bărbați și femei. Să existe un nou Adam și o nouă Eva. Acolo pe Marte. Într-un mic crater. Că să fie feriți de curenți și de cine știe ce chestii necunoscute mai apar. Ploaie de pietre, torenți, că tot au descoperit cei de la Nasa apă pe Marte, uragane. Apă avea și Edenul. Două ditamai fluviile. Așezate în cruce. Edenul mai avea și copaci. Pe Marte cred că acest lucru nu ar fi posibil. Pentru că nu există vegetație. Deci nu sunt nici mere. Asta s-ar putea să rezolve ceva din problema cu ispita. Cu alte cuvinte Eva nu are mere. Mărul este un intermediar al tentației, un mediator subtil, un vehicul circular al cărui volum încape perfect în mâna unei femei. Dar aici nu există. Pe Marte, Adam o zărește pe Eva la luminile unei mașinării Rover, un robot care cercetează. Observă întâi mâinile ei cu degete subțiri. În timpul zilei lumina gălbuie o face pe Eva mai frumoasă, părul ei negru bate acum în nuanțe de whisky. Băutură de care ei nici nu au habar. Țărâna marțiană este foarte fină, ca nisipul în deșert. Șarpele se deplasează pe sub pământ. Se târăște fără să fie văzut. Văzul însuși are o altă dimensiune aici. Pentru că atât Adam cât și Eva pot vedea ca noi oamenii, dar cuprind cu vederea și tot ce se află în spatele lor. Șarpele în drumurile sale subterane mângâie tălpile Evei. Nu vrea să iasă la suprafață prea repede, asta ar însemna să-și devoaleze planul în loc să-și procure ceva plăceri personale înainte să fie din nou urât de istorie. Nu sunt sigur dacă se poate numi istorie o întâmplare care se repetă, cu modificările de rigoare, pe o altă planetă. Printre firele de nisip gălbui roșiatic șarpele poate zări și chiar atinge ușor cu limba lui despicată, gleznele fine ale Evei. Eva tremură. Și nu știe de ce. Prin venele fine ale gleznelor ea simte cum urcă venin fierbinte. Adam o privește. Simte cum i se suie sângele la cap. E un cer galben. E cerul unei alte lumi. Și e miezul zilei.
Irene dă semne de plictiseală. Asta trebuie să fie chestia cu frecatul genunchilor cât timp eu sun la telefon. Dacă acest Julio Cancun ar binevoi să răspundă, m-aș da și eu mare. Nu e puțin lucru să vorbești cu marele editor Cancun. Cu o asemenea onoare nu se întâlnesc mulți. Dar nu răspunde. Irene te rog potolește-te. Ea se uită la mine cu niște ochi care mă ucid pur și simplu. Nu mi-a spus prea multe azi. Își netezește fusta acum. Ce-ai zice să ne mutăm pe Marte, Irene? Când sunt agitat îi spun pe nume. Zâmbește sibilinic. Să-i ia dracu de genunchi. Ce tot are cu ei? Eu sunt lângă ea. La mine nu se uită. La ei da. La amândoi. Mă gândesc să trăim acolo, doar noi doi. A început să plouă. Ia să fiu mai atent la drum. Ca să nu pățim ceva. În condițiile astea a murit și Felipe prietenul meu din copilărie. Conducea pe ploaie, cred că se certa la telefon cu iubita lui. A intrat într-un parapet. Și asta a fost tot. Acum dacă sunt mai atent la condus Irene o să profite de situație și o să mă ignore complet. Aș duce-o pe Marte numai așa de-al naibii ca să nu mai aibă alte treburi în afara celor legate de mine. Și ar mai fi un motiv. Dacă am fi noi doi un soi de Adam și Eva, ea ar trebui să stea goală în fața mea. De câte ori am implorat-o să-și mai lepede din straie atunci când se bagă în pat lângă mine. I-am explicat că o femeie nu trebuie să poarte chiloți când doarme lângă iubitul ei. Ea poartă uneori chiar și două perechi suprapuse. Cică îi e frig. Păi atunci să-și lase și paltonul cu guler de blană. Mi-aduc aminte că eram acum vreo 3 ani într-o delegație pe undeva prin Anglia. În plină iarnă. Eu veneam din vara de acasă. Și m-au cazat într-o cameră ca un congelator. Am căutat un buton ceva să dau drumul la căldură. Nimic. Calorifer nu exista. M-am uitat și prin dulapuri, noptiere, frigider și baie după vreun indiciu caloric. În afara de o sticlă de rom și de un duș fierbinte alte chestii calde nu am găsit. Când am terminat romul mă luase cu transpirație. Dar nu a ținut mult. Eram în maieu meu alb. Peste el am mai pus unul. Apoi mi-am pus o cămașă. Aia gri pe care o urăsc dar pe care Irene o aranjase frumos în valiză. Au urmat două pulovere țepoase. Apoi un pardesiu lung. Cu ghetele în picioare m-am băgat sub plapumă. Dimineața după ce mi-am netezit un pic ținuta, cu pardesiu cu tot am luat-o spre micul dejun. În lift o căldură să te ia dracii. Apoi un hol lung unde temperaturile nu depășeau 5-6 grade Celsius. În aceste condiții nu i-aș fi pretins iubitei să doarmă fără chiloți. Aș fi ținut-o strâns în pardesiul meu. Și ce noapte am fi avut!
Te rog frumos lasă genunchii. Te rog eu frumos. Nu-i mai freca așa. Cancun ăsta e un idiot. Ce crede el. Că e vreun mare descoperitor de talente. Talente pe naiba.