Alina Gherasim

Ea a plecat fără să-și ia la revedere. Normal, o mai făcuse și altă dată. M-a rugat să-i iau bilet la trenul de patru douăzeci și trei. Și să nu fie într-o zi cu ploaie. Ca asta spre exemplu. Mi-am zis și eu în gând nu meriți un bilet pe o zi ploioasă. Ăsta e un spectacol prea frumos pentru o mucoasă ca tine. Nu-i spun direct că se supără. Îi trece apoi. Cine s-o mai înțeleagă? Îmi aduc aminte că am fost cu trenul la Arad cândva. Nu mai contează când. Compartimentul în care mă aflam era plin. O mamă cu un copil. Un soi de domnul Goe. Care s-a frăsuit tot drumul. Un tip cu pulover bleu care a vorbit la telefon în rusește tot drumul. Un bărbat între două vârste care a stat cu ochii pe toate cucoanele în tranzit pe holul vagonului. Un evreu cu perciuni cufundat în gândurile sale. Din când în când își ridica ochii albaștri și săgeta cu privirea. În fierbințeala compartimentului încercam să mă cufund în vise. Nu a fost chip. La un moment dat s-au contopit văicărelile băiețelului cu privirile secerătoare ale bărbatului între două vârste, cu imaginea puloverului bleu al tipului serios care pare că se duce cu o treabă importantă. În fine, mă simțeam ca într-un film. Un film rusesc vechi. Gară pentru doi. Doi? Nu am fost niciodată doi. A fost o iluzie. Fiecare e pentru el. În fine. Să-i iau bilet. Să plece. Totul e bine chiar dacă nu e bine.
Ia să-și ia singură bilet. De ce să o tot împing eu de la spate. S-a bazat pe mine mereu. Gata. Sunt nervos. Eu am învățat-o să bea ceai maté. O nebunie de ceai. Toți marii scriitori sud americani beau ceai maté. Ei i-am dat așa ca să mai învețe ceva nou și de la mine. Îmi face mare plăcere să-i învăț pe cei dragi câte ceva din ce știu eu mai bine. Ea a luat o gură de ceai și s-a strâmbat. După prima gură. Ca să vezi! Cum poate cineva să-și facă o părere atât de clară din prima. Se spune că gusturile nu se discută. O, ba da. Se discută. Și încă cum. Gusturile se mai schimbă pe parcurs. Maté deci. Un gust divin. Eu îi simt și frunza și apa. Simt gustul lor separat. Planta e ușor amăruie parcă și un pic mentolată. Apa are și ea gust diferit. Dacă iei apă direct de la chiuvetă ceaiul prinde gustul acela ușor metalic. Dacă pui apă plată e altceva. Dar mai bine nu pune apă plată. Asta nu e o apă liberă. I se și spune îmbuteliată. Deci capturată. Și-a pierdut din gradul de libertate si un strop din personalitate. Ceaiul Maté vine dintr-o specie de plante din familia Aquifoliaceae, numit yerba mate (Ilex paraguariensis). M-am documentat ca să o impresionez. Am impresionat-o pe naiba. Uneori cred că e bine să le vinzi oamenilor chestiile pe care le vor. Locul comun. Lucrul deja știu. Să te apuci tu de prost să explici noutăți e o nebunie și o pierdere de vreme.
Cât costă un bilet dus? Doar dus. Dacă vrea să se întoarcă își ia ea bilet. Îmi fac eu iluzii. Da, la clasa a doua. Deși i-aș lua la clasa a treia dacă ar mai exista. Păcat că nu mai există. O și văd acolo într-un vagon capitonat cu lemn, dar să nu vă închipuiți ceva frumos. E mai degrabă jerpelit. Ca un marfar. Cu bănci simple de lemn din care în orice moment pot să-ți intre așchii în fund. Înțelegeți? Să-i intre, ce bine ar fi. Mă simt și eu un pic răzbunat. Locul să nu fie la geam, vă rog. Să nu caște gura după peisaje frumoase. Totuși mai bine să fie la geam locul. Haideți că m-am sucit. Îmi cer scuze. Că altfel cine știe, se apucă să vorbească cu vecinul de vis a vis. Clasa a patra nu există?
Bormașina, muzică de Bach. Înainte de plecare am vrut să ascult muzică de Bach, The Goldberg Variations. N-a fost chip, n-a fost chip. Vecinul dădea cu bormașina în perete. Cu furie. Și el pleacă. Tot cu același tren cu care plec și eu. Ne-au chemat noaptea. De parcă suntem furi. Nu suntem furi, suntem băieți cuminți și plecăm la moarte. Acum stau lângă tren, șiroind de ploaie. Nu-ș cum dracu’ de nu mi-am cumpărat mai multe pachete de țigări. Acum fumez ultima țigară și nici nu ne-am urnit din gară. Zice tipul ăla cu păr roșcat că mai am timp să dau o fugă până la chioșc să-mi fac provizii. Speră că-i dau și lui. Îi dau pe naiba. Să-și ia. Nu, nu mă duc. Cică ar fi bine să urcăm în vagon să vedem patul alocat. Așa ne-au zis că o să călătorim în cușete până la graniță. Apoi Dumnezeu cu mila. Nu se mai știe. O să ne ducă cu avionul. Se pare. Acum nu mai e ca pe vremuri când ți se explica totul pe îndelete. Acum totul e în regim de urgență. Nu sunt militar de profesie. Acum sunt luați toți cei care au vârsta și nu au vreun handicap. Am primit pe whatsapp o listă cu ce trebuie să iau și asta a fost tot. Listele astea ordonate sunt ca foile alea din avioanele de pasageri. Cu toată procedura de salvare. Cum cad măștile de oxigen, pe cine trebuie să ajuți, cum să te dai pe toboganul care te scoate din avionul avariat. Cică femeile să-și scoată pantofii cu toc ca să nu sfâșie plasticul ăla. Să râdă și curcile. Când cade avionul, cade și mori. Ce să ne mai păcălim. Așa e și cu lista mea. E inutilă. Pe lista mea de soldat sunt trecute: 3 perechi de maiouri albe, un săpun, aparat de ras, un carnet și un pix, o batistă, un cearșaf alb, o vestă de lână, ciorapi de lână, două flacoane transparente, o carte mică, poate fi și o versiune prescurtată a Bibliei. Cum o fi asta, mă rog. Poate că sunt păstrate doar momentele importante. Oare Dumnezeu ce-o spune la toată faza asta? Ce e interesant, cred eu, și demn de reținut, e că Adam nu a fost soldat niciodată. Nu a făcut armata. Nici nu exista armată pe vremea aceea. Adam nu a fost nici copil. Nici el nici Eva nu au avut copilărie. Deci nici copil nici soldat. Tată a fost. De mai multe ori. Cain, Abel, mai întâi. Cain l-a omorât pe Abel. Apoi s-a născut Seth. Apoi și alții al căror nume nu-l știu.
Oare când pleacă trenul meu? Am văzut odată un film documentar care mi-a plăcut foarte mult. Despre Orient – Express. Vagoanele sale sobre, compartimentele cu canapele tapițate cu stofe bune, dungate în culori de toamnă. Pe fiecare poliță de lângă geam stă frumos așezată o veioză cu abajur mătăsos. De culoare deschisă neapărat. În lumina lui îmi imaginez o mână de femeie care ține cu moliciune o carte mică deschisă pe la mijloc. În josul paginii, dacă închid ochii, văd degetul ei mic și foarte subțire cum ascunde cifra 49. De parcă vrea să o mângâie. Genunchii ei rotunzi sunt în umbră. Ochii plecați lasă leneșe genele negre. Oare de ce ochii femeilor au un rezervor nesecat de lacrimi? De ce plâng femeile? Mai ales când nu au motiv. Ea îmi tot repeta înainte să plece că i-au secat lacrimile. Pe naiba, nu îi secaseră. Mereu era loc de o bâzâială mică. Ăsta e farmecul ei. Cu care a și plecat. Femeile din Orient – Express par a nu avea vârstă. Cele tinere au un aer matur iar cele mai în vârstă au o încremenire atemporală. Ceea ce le caracterizează pe toate e acea lentoare cu care vin și pleacă. Circulă. Se mistuie prin compartimente pentru ca mai apoi să reapară într-o doară. Totul pare fără sens, cu un oarecare sens al lipsei de sens. Un volum volatil. O absență în continuă mișcare. O femeie. Nu a mea. A mea e departe.
Trenul meu de acum merge la război. Plouă ca dracu. Oare de ce tocmai azi când nu-mi face nici o plăcere? Ei nu îi plăcea ploaia. Mai ales cea torențială. Că o udă. Ei, na! Normal că te udă. Și ce e rău în asta? Era un film al lui Woody Allen, se petrecea la Paris. Un scriitor și logodnica lui. Ei nu îi plăcea să o ude ploaia. Lui i-ar fi plăcut. Ea se ascundea sub umbrele mari negre care îi asigurau drumul până la taxi, până la hotel, până în cameră, până în baie, până în pat direct la somn. Un somn sănătos. Fără vise. La finalul filmului el a întâlnit o altă femeie pe care nu o deranja să meargă prin ploaie. Ce simplu ar fi. Vă place ploaia? Vă place Brahms? Și de aici să curgă totul într-un mod natural, fără sincope, fără chinuri. Fără război. Toată treaba stă în cât de bine îți este cu tine când ești cu celălalt. Nici să te ferești de viață nu e o soluție. Că vine ea peste tine și te lovește ca trenul. Și ce faci? Am urcat și eu un pic să vad compartimentul în care o să călătoresc. Foarte sărăcăcios. Asta e. E un tren cazon. Patul meu e acoperit cu o pătură din lână roasă de molii. Are o culoare de mâl. Miroase a mâl. Câteva pete lăbărțate nepermis de mult îmi aduc aminte de cearceafurile de la mare în studenție. Ce vremuri. Nu se mai întorc. La un megafon ne anunță că în zece minute pleacă trenul. Doamne câte poți face în zece minute. Uneori mai multe ca într-o viață întreagă. În zece minute îți dai seama că o iubești. În zece minute te poate părăsi după o discuție care a durat exact atât. În zece minute faci compoziția pentru checul cu mac al Principesei, în tot atâta timp poți face un copil. Nu poți face școala. Asta îți ia clar mai mult. Nici cumpărături. Nu poți citi un roman. Dar poți citi o poezie. Poți să o mângâi pe ea. Dar nu poți face o nuntă. O căsătorie din 3 se termină prost. Sau continuă prost. Tot aia. Nu poți să fii operat. Dar ți se poate scoate măseaua de minte care-ți sparge creierii de durere. Deci chestiile cu adevărat importante pentru mine au durat fix zece minute.
Toată lumea să urce în tren! All aboard!
Trenul se urnește ca o namilă descleiată. Scrâșnește. Urlă. Stau în compartimentul meu. Un fel de cușcă din lemn prost. Din care aud toate zgomotele din vecini. Îmi vine să-mi pun mâinile la urechi. Nu vreau să mai aud nimic. Nu-i chip. Tot se aude. Mai rău e când nu-ți poți face să tacă vocea aia din cap. Aia pe care o avem cu toții. Unii i-au zis conștiință. Alții Jimminy Cricket. Hei Jimminy mai taci dracului odată! Că mi-ai împuiat capul numai cu prostii. Tot ce mi-ai spus că e bine să fac s-a întors împotriva mea. Spre exemplu să fiu sincer, deschis. Mi-am luat-o în bot ca să zic așa. Am dat detalii inutile cu alte cuvinte. Asta înseamnă sinceritatea, dragă Jimminy. Detalii inutile. Mai ești și luat de prost. Cuminte, băiete, cuminte. Tot tu mi-ai spus să nu stau singur. Că singurătatea e apăsătoare. E, într-adevăr. Dar atunci când sufletul îți arde de îndoială, atunci ori îți bagi capul într-un butoi cu apă rece ori schimbi macazul. Deci orice am face tot la căile ferate ajungem. Biata Anna. Kareninna adică. Nici ea nu a avut prea multă imaginație. Deh!
Toată lumea să coboare din tren!

– Unde e toaleta?
– După paravan.
– Aoleu!
– Da stai liniștită, că avem toate condițiile. E și ușă.
Ce o crede musafira noastră? Casa e foarte modernă. Cu accente ușor extravagante. Dar nici așa. Păi cum ar fi asta? Să avem WC-ul în curte. Adică să deschidem ușa aceea de după paravan și să dăm direct în curtea din spate. De unde eventual să zâmbească și o tanti cu sulul de hârtie igienică. Poftiți. Și să-ți forțeze privirile spre măsuța unde zace o farfurioară cu 50 de bani în ea. Deci avem WC-ul în casă. Să fie clar.
Lângă casa noastră se construiește un cimitir. Când ne-am mutat acum vreo cinci ani nu ne-a pomenit nimeni de treaba asta. Mă rog, construiește e un fel de a spune. Se amenajează mai degrabă. De fapt toată treaba asta este foarte importantă. Se reconstituie raiul. Se alocă spații bine definite în care noii locatari vor sta cuminți. Până când? Până când se va da strigarea. La început ne-am cam enervat, nevastă-mea și cu mine. Dormitorul nostru dă într-acolo. Cum să facem noi dragoste în timp ce dincolo de gard oamenii sunt duși pe ultimul drum? O să ne alegem ore diferite ca să nu ne deranjăm reciproc. Noi în pat, ei în coșciug. Și patul e un obiect din scânduri. Ce chestie. Acum câteva nopți am căzut din pat și am stat acolo pe jos tocmai ca să-i admir construcția. Ce frumoase îi sunt picioarele. O gazelă de pat. Și sub el o lume. Altă lume. Chiar acolo sub locul unde dorm eu, mai înspre cap, și-a făcut păianjenul o pânză superbă. Ca un hamac. Eu cred că acela e un păianjen tare deștept. Cheamă gâzele în vacanță. Haideți în hamac. Vă dați singure uța-uța. Sau vin și eu. Atunci distracția se întețește. Vă învârt pe toate părțile. O să amețiți de bucurie. Vă îmbrac în haine lucitoare. Haideți în hamac. Probabil că așa le zice. Și ele vin. Ca proastele.
Când am cunoscut-o pe actuala mea nevastă, ea era o fătucă nu prea frumoasă. Avea ceva al ei. Un drac. Cam toate femeile îl au. Unele îl țin ascuns ca pe o păpușă pe care nu vor să o împartă. Altele își împart dracu’ cu oricine. Nu pot înțelege decât ceea ce înțeleg. Asta e teritoriul pe care ne întâlnim noi oamenii. Dacă spre exemplu mie îmi place să port ținute cu aer de cazarmă atunci îi voi admira și pe ceilalți care le poartă. Dacă mie îmi plac șoldurile late atunci automat toate femeile cu șolduri late mă interesează. Ea era îmbrăcată cu o rochie de culoare albă în ziua în care am cunoscut-o. Se tot foșnea după un paravan alb. Ne-am spus lucrurile comune care se spun în situații din acestea. La un moment dat mi s-a părut că roșește. Sau poate era doar o iluzie optică. În camera cu pricina erau mai multe chestii roșii. Eram tulburat.
Bine, bine dar cât va dura șantierul, sau cum se spune la construcția unui cimitir? Lucrarea? O să aibă și lift!? Dar pentru ce? Să se viziteze unii pe alții? Să-i viziteze dracii care stau la un nivel mai spre centrul pământului? Să nu piardă vremea pe drum? Un lift în jos sau în sus? E foarte important. De fiecare dată părăseam sala de discuții cu aceleași întrebări care îmi răsunau în cap. Nici de data asta nu aveam un răspuns clar la situația cel puțin ciudată în care ne aflam. Ei ne datorau aceste explicații. Când ne-am mutat aici dezvoltatorul nu ne-a spus nimic despre acest proiect. O aiureală. Dar se va face.
De la o vreme eu și soția mea facem dragoste din ce în ce mai rar. Aș putea spune rarisim. Și totul a pornit de la o plapumă pe care ea, nevasta mea, a aruncat-o. Cică era veche și lâna din ea era putrezită. Eu cred că mai degrabă nu o suporta pe Lenke. Cea care făcea plăpumi pentru tot cartierul acolo unde stăteam noi. Când punea unguroaica ghergheful ăla mare și întindea satinul roz se opreau trecătorii. Pentru că lucrarea asta măreață se făcea afară în fața blocului. Lenke se desfășura ca o divă. Își întindea brațele frumoase mai întâi. Apoi strecura degetele printre fire și trăgea de ele cu o moliciune de te băga în boală. Cosea cu un ac mare. Împungea materialul fin și-i sfâșia fibra. Se arunca nu știu cum peste toată construcția aia pe care se năștea plapuma. Ghergheful tot ea îl făcea. Cerea 4 scaune de la vecini. Să fie de aceeași înălțime. Se găseau mereu binevoitori să-i dea lui Lenke lucrurile pe care ea le cerea. Când întindea satinul roșu deasupra, îi zvâcneau sâni. Eu am comandat două plăpumi la ea. Una pentru noi și una pentru maică-mea. Mama nu avea nevoie bineînțeles. Avea o debara plină cu plăpumi. I le adusese tata de-a lungul timpului. Fabricate de câte o Circe a plăpumilor. Și mama le punea în debara frumos împachetate și aranjate pe nuanțe de roșuri și rozuri. Ei bine, cum ziceam, tocmai plapuma făcută de Lenke și-a găsit nevastă-mea să o arunce. Și de atunci dormim fiecare sub câte o pilotă. Pilota e rece chiar dacă e caldă. Nu-mi place ideea că somnul meu se naște sub o bucata de material cusut industrial. Unde e mâna lui Lenke? Am simțit-o mereu cum mă atinge pe sub plapuma veche. Acum eu și nevasta dormim înfășurați fiecare ca un cocon. Un somn liniștit. Cu vise sau fără. Un somn fără atingeri subite. Fără îmbrățișări nocturne. Fără petice de piele de pe te miri unde care se ating într-o doară. Acum e un somn simplu. Ca în reclamele la saltele. Are și ceva elastic toată treaba asta. Ah ce bine, ce bine, mă pun în pat și dorm, salteaua e bună, moale, tare, cum o fi. Are arcuri fine. Și un material moale din bumbac bio. Nu vin nici acarienii. Apropos, ce o mai face păianjenul meu? Sigur la el în pat, mă rog plasă, e vreo damă bine cu multe picioare. Delicioase. Ce-i pasă lui. Își țese fluidele cum vrea. Eu nu pot. Trebuie să mă frec de salteaua asta elastică și de pilota nouă cumpărată de nevastă-mea de la teleshopping. La naiba cu salteaua care se mulează și plapuma rece. Eu vreau să iau forma femeii mele. Sunt invidios pe păianjen.
Mă bag sub pat să mai văd ce și cum. Mă interesează foarte tare felul în care își țese pânza Manuel. Așa i-am spus păianjenului. Nu pot să mă gândesc la cineva dacă nu are nume. Și Adam a primit nume de la Creatorul său. Măi băiete ia vino încoace. O să-ți fac o pereche, se cheamă femeie încă nu i-am dat nume. Nici ție. O să vă spun cumva. Deci o femeie. Frumoasă. Să ai și tu cu cine schimba o vorbă. Poate fi și o vorbă de duh. Îți dau un sfat, îmi permit. Să o mai lauzi din când în când. Spune-i și tu ceva frumos, că are pielea albă, că îți place părul ei negru, da vezi să nu o faci prea des că se obișnuiește și nu se mai bucură de cele auzite. În loc să te lase în culcușul ei să o dezmierzi în felul tău, o să te tot amâne. Nu acum, hai să-ți dau un măr, ia uite ce bun e, mă doare capul azi, sunt grasă?, de ce te-ai uitat mai nu știu cum la Heruvim? Și va fi vai de tine bărbate, Adame. Adam să-ți rămână numele. A început să mă intereseze tot ce face păianjenul și mai ales cum face. Am un interes leonardesc pentru toată construcția pânzei. Manuel începe din mijloc. Acolo aruncă un mare scuipat din care își trage toate firele. De acolo pleacă cu razele. Apoi pășește din rază-n rază și merge în cercuri din ce în ce mai largi până e gata toată treaba. Apoi se lasă un pic în jos pe un firicel și își așteaptă musafira. O lasă să se apropie. Să se acomodeze. Apoi înaintează politicos. Îi scoate pe rând hainele. O mușcă ușor de umeri. O unge cu balele sale. Ea tremură ușor. Manuel o strânge în brațe și o despică cu violență. Asta e tot. Apoi Manuel se pune iar la pândă.
Cum doamne iartă-mă s-au gândit să pună viitorului cimitir numele de Euforia Aeternitas. Pare nume de club. Eu unul aș pune nume mult mai simple la cimitire. Chiar nume de persoane. Cum e Bellu. A fost proprietarul terenului. Dacă îmi amintesc eu bine, fostul proprietar al terenului de lângă mine se numea Acalendăroaiei. Ce, n-ar suna bine? A venit nevastă-mea cu un rând de haine de la curățătorie. Eu nu îmi amintesc să fi avut atâtea haine albe. De cămașă parcă îmi mai aduc aminte. Dar pantaloni albi? Jachetă albă? Palton alb!? Pardon cucoană, nu sunt ale mele. Dar dacă nu sunt ale mele, ale cui sunt? Sper că nu s-a apucat acum la bătrânețe să mă înșele. Am rugat-o să mai cumpere și așternuturi colorate, cu flori, cu ceva. Prea sunt albe toate. Și îmi amintesc de anii în care am locuit la un cămin pe strada principală a urbei unde făceam facultatea. Toți cum intrau la noi în cameră, stăteam cu 3 colegi, se cățărau în patul meu. Noroi, sosuri, muci, sânge, bale, vomă, parfumuri, zeamă de varză de la Moldova. Știu că o dată făcusem rost nu mai știu cum naiba de o întâlnire amoroasă cu una din tipele tari din an. Voiam să mă prezint ca lumea, să arăt bine. Aveam o singură pereche de pantaloni. Arătau ca dracu. I-am pus frumos sub saltea în ideea că dimineața vor fi neteziți bine. M-am culcat fericit visând la țâțele mari ale posesoarei, nu mai știu cum o chema. Dimineața am dat salteaua la o parte și am înlemnit. Pantalonii mei erau în raiul mototolirii. Ultra extra. Să-i ia dracu de cât erau de boțiți. Fiecare mișcare de a mea în somnul erotic se citea pe cutele adânci. Când mă visam cu mâinile pe țâțele ei, pantalonii mei exultau și mai trăgeau o cută. Când am ajuns pe fundul ei oniric, pantalonii mei s-au zvârcolit în așa hal că s-au transformat în izmene. Erau praf. Cu alte cuvinte îmi consumasem întâlnirea în somn. De atunci nu mai suport așternuturile albe și nici saltelele albe. Dar degeaba îi spun nevestei.
Azi m-au chemat la o nouă rundă de negocieri cu patronii noului cimitir. Trebuie să picăm la o înțelegere. Dacă nu semnăm toți vecinii că suntem de acord cu această lucrare, ei nu vor putea să o ducă la bun sfârșit. Tipul acela care stătea în capul mesei s-a uitat ciudat la mine de parcă nu aș fi avut nici un drept să-mi dau cu părerea despre toată situația asta. Mă doare și brațul stâng. Astăzi m-au întrebat dacă nu am vrea să luăm în considerare și varianta de a ne muta de acolo. Planurile lor noi ar putea cuprinde și zona de sub casa noastră. Ar fi chiar, spun ei, mult mai indicat să înceapă excavările din acel loc. Studiile geo indică un pământ foarte potrivit pentru gropile ce vor să vină. Nu e umezeală prea multă, se pot construi cavouri de lux. Doar să fim noi de acord. O să ne despăgubească regește. O să primim și loc de veci. Parcă aș mai sta totuși pe lumea asta. Trebuie să vorbesc cu nevastă-mea. Doar că nu am mai văzut-o de ceva zile. Sau așa ceva. Nu îmi mai aduc aminte clipa când am văzut-o ultima oară. De fapt nici nu mai sunt sigur dacă mai sunt însurat.
A început să plouă cu găleata.