Alina Gherasim

Institutul Cultural Român din New York (RCINY), în parteneriat cu Gallery RIVAA, are plăcerea de a vă invita la expoziția de pictură:

M e m o r i e – C o n t i n u i t a t e

MARIN GHERASIM și ALINA GHERASIM.

Vernisaj: Sâmbătă, 7 mai 2016, orele 18.00-21.00

Gallery RIVAA

527 Main St, Roosevelt Island – New York, NY 10044

7-29 mai 2016

Orarul galeriei: miercuri și vineri 18.00-21.00, sâmbătă și duminică 11.00-17.00

Telefon: (212) 308–6630

www.rivaa.com

Marin Gherasim (n. 1937, Rădăuți – jud. Suceava) a absolvit, în 1962, Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din București, unde, între 1963 și 1983, a fost asistent universitar. Din 1984 și până în 1990 a lucrat ca istoric de artă în cadrul Institutului de Istorie a Artelor din cadrul Academiei Române. Din 1990 și până în 2008, a fost profesor universitar la Academia de Arte București (azi, Universitatea Naționala de Arte). Din 1966, este membru, iar, din 2012, este ales Președinte de Onoare al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A fost membru fondator al Grupării 9+1.

Expoziții personale (selecție): 1998 – Retrospectivă la Muzeul Național de Artă al României, București / 2004 – Galeriile de artă din Bistrița-Năsăud / 2005 – Muzeul de Artă din Cluj – Retrospectivă / 2005 – Fundația Triade, Timișoara / 2006 – Galeria Veroniki, București / 2007 – Palatul Cotroceni / 2009 – Centrul de Artă “George Apostu”, Bacău / 2011 – Muzeul de Artă din Arad și Muzeul de Artă din Timișoara – “Memoria și Reconstruirea Absidei” / 2013 – Galeria Dalles, București – “Zidirea”.

Premii (selecție): 2000 – I se decernează Ordinul Național Steaua României în grad de Ofițer / 2001 – Premiul pentru pictură la Salonul Municipal București / 2002 – Marele Premiu al Uniunii Artiștilor Plastici acordat pentru întreaga activitate / 2005 – Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova la Saloanele Moldovei / 2006 – Medalia de argint pentru pictură la Salonul de Artă de la Grand Palais, Paris / 2007 – Marele Premiu, Bienala Internațională de la Arad / 2008 – I se decernează Ordinul Național Steaua României în grad de Comandor / 2008 – Diploma și premiul de excelență “George Apostu”, Bacău / 2010 – Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din Chișinău, la Saloanele Moldovei.

Publicații: cartea de eseuri și jurnal “A patra dimensiune” (Ed. Paralela 45, 2003, a doua ediție, revizuită, 2006) și volumul „Geometria magmei: jurnal de pictor”, a doua carte de însemnări a pictorului (Ed. Paralela 45, 2012). Din 1962, publică eseuri și cronică plastică, participă la emisiuni de radio și televiziune.

Alina Gherasim (n. 1973, București) este membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România, secția Pictură, precum și directoare a Agora Studio din București.

Studii și specializări: 1992 – 1998 Studii de licență, Universitatea Națională de Arte București, Secția de Scenografie, prof. Henry Mavrodin și Nicolae Ularu. Călătorii de studiu și cercetare: Franța, Italia, Belgia, Olanda, Grecia, Elveția, Germania, Marea Britanie.

Activitate artistică (selecție). A avut câteva expoziții personale de succes, între care: „Chipuri și Locuri” (Galeria Simeza, București, 2015) și „Arhitectura Grădinii” (Căminul Artei – Etaj, București, 2013). De asemenea, a participat la numeroase și prestigioase expoziții de grup, în țară (București, Arad, Timișoara, Deva, Alba Iulia, Râmnicu Vâlcea) și în străinatate (Ungaria, Republica Moldova, Portugalia), între care “Desenându-l pe Pessoa. Măştile poetului”, organizată de ICR Lisabona și Casa Pessoa (Lisabona, Redondo, Portalegre, 2014) și “E-story” – Trienala Internaională de Ex-Libris (Arad, 2015).

A fost distinsă cu Mențiunea specială pentru grafică, la Bienala Internaţională de pictură, grafică, sculptură – Meeting Point (Arad, 2011), și a fost nominalizată la Premiul Uniunii Artiștilor Plastici din România, la Salonul Mic (Bucureşti, 2014).

Cu ocazia vernisajului, va fi vizionat și un interviu înregistrat cu Marin Gherasim , o adevarată “profesiune de credință”. Acest scurt film a fost realizat special pentru această expoziție de către Mihai Constantineanu si Alina Gherasim, fiica maestrului.

sursa: modernism.ro

He, he, ia mai dă-te-ncolo de prost. Asta să știi că ți-o zic cu drag, din prietenie. Nu mi-o lua în nume de rău. Să știi că e bine să te-nveți să fii uneori și jignit. Să nu se umfle tărâța-n tine. Asta îți zic pentru că te plac. Poți să-ți trăiești zilele ca un vizitiu care ține frâiele cailor și le dă direcția. Sau ca un snowboarder împătimit ce se aruncă pe o pantă nouă și Dumnezeu cu mila. Chestia e că indiferent de ce crezi tu, caii merg și singuri acasă. Ia lasă-i un pic din frâu să vezi cum se bagă cu botu-n poartă. Și gata, ai ajuns.
În clădirea asta de birouri Max lucrează de vreo trei ani. La etajul 11. Imobilul este o construcție nouă. Toată în oțel și sticlă așa cum se face acum. În hol sunt trei lifturi mari. Dimineața pe la nouă și seara pe la șase sunt pline de angajați. Veseli, triști, cu cafele în mână, înnebuniți după o țigară fumată repede în afara clădirii lângă intrare, cu serviete sau ghiozdane de cârpă, purtând pantofi sau bascheți, în funcție de departamentul în care lucrează. O lume cam grăbită pentru gustul meu, dar cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea? Bineînțeles că e și Max acolo în lift. Întotdeauna retras într-un colț. Pentru că acest colț îi oferă două laturi și multă încredere. Citise el undeva că această poziție îți oferă siguranță. Și că își are originea în zidul protector al peșterii. Omul preistoric se ferea de rele stând în grotă. Pereții ei fiind singura apărare. Oare în ziua de azi putem spune că liftul poate fi o grotă? Nicidecum. Oriunde pari lipsit de apărare. Totuși pentru Max acel colț era micul lui Rai înainte de a ajunge în birou. Până la etajul 11 Max rămânea aproape singur în lift. Vrăjmașii, ca să zic așa, coborau unul câte unul la alte etaje și o porneau veseli sau posaci spre locul lor de muncă. Max se simțea cumva privilegiat. Nu trebuia să se dea jos la etajele unde se iau decizii importante. Își continua drumul știind că acolo în biroul lui de la 11 îl așteaptă treburi care nu pun prea mari probleme și nici nu sunt extrem de importante pentru bunul mers al firmei.
La etajele cinci și șase se petrec cele mai mari evenimente ale firmei, acolo se iau decizii majore. Acolo toți colegii lui Max sunt foarte serioși. Bărbații poartă cravate frumoase. Mă rog, nu toți. Cei cu alură atletică și cu brațe bine lucrate la sală poartă cravate înguste negre. Cei longilini, fini, cu frunți înalte și cu priviri ușor pierdute au la gât cravate în culori pastelate. Mai sunt unii care își dau aere. Probabil niște șefi. Ăștia umblă cu mânecile suflecate. Puși pe treabă, pe ceartă, pe bârfă, pe născoceli, pe ceva, nu contează ce. Pe ceva să fie. Femei sunt mai puține. Deh, în domeniul acesta nici nu prea au ce căuta. În general cele de la etajele 5 și 6 sunt foarte sobru îmbrăcate. Și sunt un pic acre dacă încerci să stai de vorbă cu ele. Doar vreo două trei sunt mai fâșnețe și dau din șolduri pe holuri. Lui Max îi e clar că Lavinia e o arătare printre acele femei. O ființă pe care niciodată nu știi de unde să o iei. Nici frumoasă, nici urâtă. Nici călare nici pe jos, cum se spune. Poartă niște rochii largi și privește mai mereu în pământ. Pare mereu nesigură de ceva. Sus sau jos? Plouă sau ninge? Creștere sau descreștere? Mătase sau lână? Alb sau negru sau cine știe ce naiba altceva. Are părul negru și ochi verzi. Lui Max îi place mult. Exact ce, nu știe nici el. Doar că nu îndrăznește să-i spună o vorbă. Când o întâlnește în lift, Max o privește discret. Ea nu-l observă. Max duce imaginea ei până la etajul 11 și asta îl face să fie vesel toată ziua.
Am uitat să spun că Max este șeful femeilor de servici. Are în subordine 8 angajate care se ocupă zilnic de curățenia în firmă. Max ține ședință o dată pe lună. Atunci se simte chiar important. Se discută situația stocului de săpun și hârtie igienică, apoi se votează WC – gelul lunii și se face și un mic top, off the record, al celor mai murdare birouri urmat de un bilanț și de premierea celei mai bune femei de servici . Nu râdeți. Nu e nimic de râs. Tot o ședință este. Ca toate celelalte doar că subiectele sunt altele. Max ține un caiet cu tot necesarul pentru curățenie și ține o rubrică separată despre ce pete apar mai des și unde. Ce mochete au fost pătate cu cafea, ceai sau vin roșu. Accidentul din urmă îl trece pe o coloană separată. Cine știe când va fi nevoie de informația asta. Alcoolul este interzis în firmă. Max nu bea. Nu fumează. Aș putea spune că e un băiat cuminte. Și la ce îi ajută asta? Când era elev de liceu i se furau toate fetele mai de doamne ajută de sub nas. Pe Lavinia, colega lui de birou să zicem așa, Max o place mult. Chiar simte că de data asta soarta îi surâde. Nici ea nu poartă haine după ultima modă, nu merge pe toace subțiri și nesigure, nu poartă gentoiul atârnat la cot. Și nici măcar nu are o poșetă maro-închis cu maro-deschis inscripționată YSL.
E clar că Lavinia nu l-a observat. Nici nu știe cine e el și ce face prin firmă. Așa i-a venit lui Max și ideea strălucită. O să se dea drept altă persoană. O să o cucerească pe Lavinia. Intențiile sunt bune. Scopul nobil. Mă rog, știți, se spune că scopul scuză mijloacele. Max o să se dea drept directorul cel mare. Big Boss. Și o s-o cheme la el în birou când acela va fi plecat. Pentru că Max, după cum știm, are acces în toate birourile după orele de program. Are și iscoade printre cele 8 femei pe care le conduce. Când se sting toate calculatoarele în firmă, atunci începe misiunea lui Max. În timp ce femeile de serviciu încep să deretice prin holuri și WC-uri, Max intră în biroul lui Big Boss și se așază pe scaunul lui. Se învârte un pic în dreapta și în stânga apoi se lasă pe spate. Până la urmă ce diferență e între el și director? Tot două mâini, două picioare și un cap avem. Doar că viața ne-a adus la un alt etaj. Și ce? Tot cu hârtii umblăm. Dăm telefoane. Și personale și în interes de serviciu. Venim și plecăm de la birou. Suntem stresați sau relaxați. Nutrim sentimente față de anumite persoane. Și ne facem treaba indiferent de natura ei. Fiecare a învățat să facă ceva. Vreo diferență până aici? Doar la bani. Dar asta nu-i așa un capăt de țară. El are un salariu mai mare. Eu mă descurc. Mai câștig și pe lângă job. Și atunci eu de ce să nu am voie pe scaunul lui de director? Am voie chiar să chem angajații să le dau de lucru. Spre exemplu o să o chem pe Lavinia. S-o impresionez un pic. O să am un aer grav. Contează în ce cheie pui problema. Ceilalți nu au cum să știe toate datele. Ia să văd. Deci marți Big Boss pleacă din țară pentru o săptămână. Numai bine. Pot să mă instalez în biroul lui cu o jumătate de oră înainte de terminarea programului. Ăia din birourile alăturate o taie mai repede de la serviciu când știu că Big Boss e plecat. Când se apucă femeile mele să dea cu bâzdoaca sau mopul cum spunem acum, eu voi fi scrobit în cel mai bun costum al meu și așezat frumos la biroul lui BB.
Lavinia se tot foșnește pe scaunul de la biroul ei. Oare de ce a chemat-o Big Boss? Nu l-a mai văzut până acum. La el se știe că ajungi foarte greu și pentru ceva extrem de important. Doar n-o s-o dea afară. Nu se ocupă el cu chestii din astea mărunte. Tocmai pe ea să o cheme? Ea știe că își face treaba. Lucrează la grafice zile-n șir. Le face cu atenție. Ce-i drept nu au trimis-o niciodată afară din birou. Tare i-ar fi plăcut și ei să meargă undeva într-o delegație. Acolo ajungi mai pe seară. Îți desfaci bagajele și apoi te bagi în halatul pufos pe care hotelul ți-l pune la dispoziție. Stai cum îți vine în patul cu saltea moale așa cum nu vei avea acasă niciodată și te uiți la televizor. A doua zi vine ședința cea importantă. Desigur după micul dejun copios de la care pleci cu cafeaua în mână și cu un aer preocupat. În ultima oră de ședință toți sunt cu gândul la masa de prânz și zoresc concluziile. După masă se face o plimbare prin aerul curat de munte apoi spre seară înapoi acasă. O oboseală plăcută te toropește în mașina pe care o conduce un coleg binevoitor și mereu pus pe aluzii erotice. Doar că ea, Lavinia, nu a fost niciodată invitată în astfel de delegații. Poate că Big Boss a aflat de asta și vrea să îndrepte lucrurile.
Max s-a așezat în scaunul de director. Se simte bine în costumul său gri închis cu dungi fine albe. E un costum de zi care îi dă un aer lejer. Când a intrat Lavinia el citea ceva. Nu poate să cheme secretara să-i ofere fetei o cafea. O întreabă politicos una alta, despre vreme despre cum se simte în firmă. Banalități generalități. Ea îi răspunde timid. Oare ce vrea de la ea? Max se apucă într-un final să-i povestească despre un plan de dezvoltare al firmei în care sunt cuprinse și deplasări. Parcă mi-a citit gândurile, se minunează Lavinia. Sunt câteva orașe pe listă. Se va începe cu un orășel de provincie unde au o fabrică de piese. Tot ce trebuie ea să facă este să-l însoțească pe director, adică pe Max al nostru și să noteze într-un caiet niște date importante. Să țină o evidență a noilor metode de lucru de acolo. Ea va merge cu trenul. Max o va aștepta direct la hotel.
Pe peronul gării de provincie Lavinia privește în dreapta și în stânga. Vrea să ajungă cât mai repede înapoi acasă. Unde o fi linia 4? Că nu par decât trei linii de cale ferată pe-acolo. Bine că nu și-a luat multe bagaje. E, mă rog, ca orice femeie, și-a pus și ea ceva mai elegant în valijoară. Se gândea că poate Big Boss o să o invite la masa de seară. Bluza aia cu guler alb ușor răsfrânt îi dă un aer adolescentin. Nu se pricepe ea la tertipuri femeiești. Dar are un instinct bun. Cel puțin așa crede. Și-a pus și câteva farduri. Un pic de roșu în obraji face minuni. Când o să o întrebe Big Boss, așa într-o doară, dacă ar vrea să se ocupe de tot proiectul alături de el, ea va încuviința plecând pleoapele fardate cu bleu. Și dacă el va face riduri la ochi când zâmbește atunci e clar. O place. Și-a pus în valiză și cea mai bună pijama din finet. Roz cu dungi fine albe. Și o pereche de papuci pufoși. Tot roz. Au rămas împachetate frumos în valiză. A, uite și linia 4. Lavinia cu umerii lăsați se urcă în trenul care o va duce înapoi acasă. Poate că Big Boss a avut o treabă mult mai importantă și nu a mai venit. La hotel au dat din umeri. Nu știau despre nici o întâlnire. Nici un șef din capitală. În fine. Doar nu era să o anunțe pe ea, o biată angajată. Lavinia își sprijină ușor capul pe geamul compartimentului.
În biroul lui de la etajul 11, Max aranjează niște sticle de detergent lichid pe un raft. Fluieră ușor un cântecel. În încăpere mișună vreo 4 femei. Se pregătesc de o nouă zi de curățenie.