Era nevoie de vorbitori pentru a salva ceremonialul si a face dintr-un eveniment personal alunui artist plastic un eveniment public si daca asa s-a instituit de-a lungul timpului, vorbitorii sunt si ei necesari pentru a confirma un streotip.

Dar la Alina Rizea, mie tot imi vine sa ii spun Gherasim si cred ca e o fatalitate si nu o fisura de memorie , ar fi nevoie de mai multa vorba decat de aceea conventionala la un vernisaj, pentru ca realmente sunt lucruri foarte serioase de dezbatut, atat cat sunt lucrarile astea de fragile, asa cum sunt ele de usor de consumat la prima vedere.

Pentru ca ce face Alina Rizea este un lucru extrem de complicat si de profund in acelasi timp. In primul rand ea manifesta un tip de comportament pe care l-am pierdut demult. Este un om liber. Artistii si-au pierdut libertatea in momentul in care s-au supus fie unor ideologii, fie unor presiuni din afara, indiferent de ce natura, cand spun ideologii nu spun neaparat ideologii represive, ci la ideologiile subtile, cele insidioase, cum sunt cele estetice, de pilda. Este un om liber pentru ca a reusit sa se desprinda de presiunea exteriorului larg, de presiunea fenomenului, pe de o parte, este un om liber pentru ca a reusit sa se desprinda de sub presiunea ambiantei imediate, de cea a familiei, pentru ca nu e usor ca intr-o casa unde ai crescut alaturi de modelul unor parinti extrem de puternici, cu personalitate extrem de bine definita si cu o creativitate in ofensiva permanenta, sa devii om liber, si sa iesi de sub determinismul acesta care in mod inevitabil supune firile mai slabe.

In al doilea rand, Alina este un om liber pentru ca reuseste sa isi pastreze dimensiunea umana, intr-un moment in care arta este intr-un proces galopant de dezumanizare. Ea deine mai degraba un spectacol de dexteritati, devine mai mult o forma de neoconformism fata de presiunile exterioare mai mult sau mai putin evidente. Dar in ciuda faptului ca lucrarile ei sunt bidimensionale, sunt lucrari parietale, sunt lucrari care se agata pe pereti asa cum sunt lucrarile de factura traditionala, ea este la egala distanta si de modernitatea disolutiva, desi la prima vedere ea se inscrie in spatiul modernitatii, si de traditionalismul lenes, asa cum Arghezi vorbea de poezia lenesa, la un moment dat, de traditionalismul conformist.

Multa lume cu optiuni radicale socoteste ca postmodernitatea este legata strict de noile medii si de tot felul de expresii vizuale si spatiale care nu includ instrumentarul si limbajul obisnuit al artei. Iarasi o forma de conformism care arata cat de ingusta este intelegerea noastra.

Postmodernitatea este cu totul altceva, este inlocuirea verticalei cu orizontala. Scoaterea formelor din dinamica lor diacronica, din dinamica lor istorica si punerea lor in simultaneitate.

Deci din punctul asta de vedere Alina Rizea este un tipic autor postmodern pentru ca privirea ei este o privire postapocaliptica. Este asa cum Gradina Edenului este cea fondatoare, este cea care a nascut viata si a fost ambianta cea mai potrivita pentru a aruncarea in lume, postapocalipsa tot in Gradina se manifesta, dupa ce Universul a fost restructurat. De fapt, performanta pe care o face Alina aicea e ca recompune universul dupa ce acesta a intrat in disolutie. Si este si o perspectiva tehnica aicea, ea inventariaza toate tehnicile care au fost la un moment dat in succesiunea exprimarii artistului si toate imaginile mentale pe care arta, pictura in mod special, dar nu numai pictura, si celelalte limbaje artistice le-au experimentat in timp.

Avem aicea si colaj, avem si grafica, avem si pictura, avem si tridimensional, dar un tridimensional subtil, pentru ca ce este altceva colajul decat o experimentare, o punere alaturi de substante cu tactilitate, cu valori expresive si cu valori mecanice, cu valori materiale deosebite si diferite. Privite lucrarile din perspectiva asta se va vedea ca au relief, au profunzime, asa cum au extensie, asa au si adancime.

Exista o lume figurativa si o lume nonfigurativa, exista o figuratie recuperata din memoria fenomenului si din memoria speciei si o reconstructie exact in situatia unui organism care a fost la un moment dat dezasamblat si apoi el se recompune, se reasambleaza si devine altceva pentru ca premizele care l-au tinut la un moment dat in functionare au iesit din uz, au fost depasite de noua functiune pe care tocmai a primit-o si dincolo de acest inventar, de aceasta enciclopedie a memoriei vizuale, aceasta enciclopedie a materialelor si a tehnicilor se naste un lucru fenomenal, se naste dimensiunea umana.

Alina nu se sfieste sa isi manifeste sensibilitatea, sa isi manifeste valorile interioare, sa dea masura vibratiei in fata lumii in general si a lumii pe care tocmai o instituie prin noua sintaxa pe care o creeaza prin punerea laolalta a unor realitati disperse, a unor realitati care si-au epuizat propriile resurse.

Nu vreau sa mai lungesc vorba, ca oricum am depasit cred ca limitele rezonabilului, caci probabil ati asistat la atatea vernisaje,macar in principiu daca nu efectiv la toate, insa realmente pe marginea acestei expozitii s-ar putea organiza un simpozion in care sa rediscutam limbajul, in care sa rediscutam codurile de comunicare vizuala, sa rediscutam perspectiva creatiei si mai ales in datele unei recuperari a naturii umane dincolo de spectacolul tehnic si de performantele mai mult sau mai putin rutiniere ale stiintei de a face ceva.

Eu o felicit si ii sunt partener inca dinainte de a deschide expozitia si chiar de a-si organiza lucrarile in sensul asta si o sa ii fiu cu atat mai mult cu cat ne intalnim intr-o ideologie nu exterioara, ci intr-una implicita, aceea care se leaga de viata, de capacitatea de a pune in ceea ce faci o parte din interiorul tau si nu numai din cunostintele acumulate.

Pavel Șușară