Unde era Quinta del Sordo că nu îmi mai amintesc numărul casei? Nici strada.

Pe bulevard e liniște în dimineața asta. De fapt e momentul acela în care nu știi sigur dacă e noapte sau zi. Și e foarte frig. Mai bine aș fi rămas acasă și aș fi dormit mai mult. De undeva de departe se aude un tunet. Tot văzduhul răsună înfundat, pufnind și bufnind așa cum o face deobicei vara. Dar acum e iarnă. La un colț de stradă, o zăresc în lumina stranie a unei dimineți care nu promite nimic. O știu, am mai văzut-o pe aici. Pe femeia în albastru. Pare un extraterestru sub acoperire. Am observat grija cu care a cules fâșiile de plastic sau hârtie, toate albastre. Toate nuanțele, toate texturile posibile formează un calabalâc impresionant care o înconjoară strâns. Și o apără ca un străjer fidel. Capul îi este înfășurat într-un soi de turban fabricat din pungi de gunoi, toate albastre. Ingenioasa construcție îi aruncă pe chip reflexe reci. Albastre. Credeam că în semiîntuneric nu se văd culorile. Ba se văd. Acum constat că mintea adaugă de la ea tot ce lipsește în realitate. O valiză – bagaj interstelar – îi stă alături. Este o valiză veche, jerpelită, deschisă. Înăuntru se văd chestii albastre puse într-o ordine desăvârșită ca și cum ar sfida completa lor inutilitate. Hainele femeii au însă ceva barbar în ele. Ele nu se așază pe corp ci pur și simplu se întâmplă. Se suprapun subit și cu necesitate. Hainele și corpul sunt ca două armate încleștate. ”Viața se duce cu pași mărunți”. Se duce sau seduce? Nu mi-e clar. O tot repetă la nesfârșit. Jandarmii o lasă în pace, e prea complicat să o ia cu tot calabalâcul de acolo. Într-o zi două fătuci de la o organizație socială i-au propus să o ducă la un adăpost. Iarna va trece mai ușor așa.

Ningea cu fulgi mari când am găsit Casa Surdului. Quinta del Sordo. Era așa cum îmi spusese tipul ăla cu plete negre. Chiar după colț. M-am dus direct la pictura cu câinele. El Pero. Ce curaj pe Goya să pună un cap de câine pe un fundal gol. Vibrat, însă totuși gol. Și nu e o compoziție neterminată. Asta se spune deseori despre o operă de artă lăsată voit într-un anume stadiu. Michelangelo are o Pieta ”neterminată”, în care e redată durerea, anatomia fiind vag sugerată, ca un vehicul infidel al scenei.
Câinele lui Goya privește în sus spre ceva inexistent, pierdut într-o singurătate eternă. O dâră de lumină ștearsă îngână o vagă speranță. E o lume care decade fără oprire, împiedicând-se din când în când în clipe sublime de viață sau în artă desăvârșită. Sau în ambele la un loc, câteodată. Un sentiment al singurătății și golului. Femeia privește din când în când cu ochi pierduți la bagaj ca la un miracol, ca și cum ar vrea să-l ia înăuntrul ei, să-l conțină, să-l protejeze.
Afară s-a făcut și mai frig.