În dimineața aceea toate păreau puse la punct. Până și răsăritul de soare era ca la carte. Adică cu toate nuanțele de la alb lăptos prin galbenuri leșinate până la un oranj intens. Dacă apuci să le vezi. Asta dacă nu cumva e ceața aia ca o nălucă matinală. Eram odată la ocean și încercam să prind un răsărit de soare. Ce crezi că a fost chip? Ba nu mă trezeam la timp sau pierdeam momentul din cauză că fermoarul de la cort se tot bloca. Al naibii fermoar. Mi-a oferit niște finaluri de răsărit o nebunie. Adică după final. Cum se numește? Nimic. Mi-a oferit un nimic splendid. Apoteotic. Un amic a vrut să-mi dea un cort care se închide cu arici. Dar ce faci când vrei să pleci și tu ca omul să faci o plimbare pe malul oceanului. Când te îndepărtezi de cort simți cohortele care vor să-ti ia cu asalt fermoarul. Na, luați-l! E stricat. Kaputt. Ce să faceți într-un cort din care nu poți vedea răsăritul? Chestii înăuntru nu las din principiu. Nici nu iau prea multe. De fapt nici nu mă mai duc la ocean de când m-a părăsit Irene. Am mai fost de câteva ori la o piscină prin oraș. Orașul nostru e foarte mare, de fapt e cel mai mare din America de Sud. La piscină poți înjgheba o conversație rapidă cu oricine. Mai ales cu tipa aia cu buze cyclam permanent și țâțe mari oscilante. Nu vă supărați, unde e sauna? Să o ia dracu de saună, acolo s-a ales cu numărul meu de mobil. Cică îi place far nientele. Păi atunci de ce m-a sunat ca disperata de câteva ori pe zi după ce am petrecut o noapte cu ea? Far niente înseamnă să nu faci nimic. Înțelegi? Nu să mă sune să-mi spună cât de nasol se are cu soțul ei, asta mă calcă pe nervi. Ce’s eu să se confeseze? Gata cu piscina!
Când am cunoscut-o pe Irene am crezut că toate se vor rezolva. Adică angoasele și temerile mele. Irene avea o piele de culoare ciocolatei cu lapte. Îi sorbeam fiecare venă ușor roșiatică. Îmi plăcea să îmi plimb limba pe spinarea ei zimțată și să mă opresc în câte o adâncitură nou descoperită. Irene își lăsa capul ușor pe spate și zâmbea într-o doară. Asta mă cam enerva. Mi se părea că nu se implică destul în povestea noastră. Într-o zi ne-am dus să ne plimbăm prin pădure. Hai să mergem, nu o să plouă azi, hai, o să vezi că o să-ți facă bine. Pe semne că în genele ei nu prea existau păduri de foioase, aer reavăn și foșnet de frunze. De unde vine ea se simte un aer uscat și aromă de tutun. Te ia cu amețeală.

foto: Mihai Constantineanu