(fragment)
Ușa omului ăluia are și o încuietoare. La ce i-o trebui? Că doar nu o să stea închis acolo. Și nici nu lasă nimic valoros înăuntru. Să fii portar la blocul ăsta frumos colorat trebuie să fie ceva tare. Cine se mai gândește la ceea ce va veni. Bărbatul a spus da din prima. Acum e portar. Uneori când trec pe acolo îl văd stând pe treptele blocului. Evadat cumva din cușca lui. Are o figură mulțumită. Zâmbește. Parcă e pe faleză la mare și nu la doi metri de gaura aia dubioasă din zid. Serviciul lui. Într-o zi am văzut că are fața toată acoperită cu o pudră albă. Cine știe ce făcuse. Semăna cu un șef de trib din Africa pictat ca să facă față unei lupte crâncene anunțate sau unei cununii aranjate. Tot o luptă și aia. Doar că mult mai lungă. Chipul lui îmi aduce aminte de un actor de stand-up comedy. Ce soartă a mai avut și el. Și-a dorit foarte mult să intre în jet-set. A intrat însă a plătit cu toată libertatea lui. Apoi s-a sinucis. Portarul ăsta de la bloc sigur stă mai bine cu psihicul. Chiar mă gândeam într-o zi că oamenii în vechime nu luau în calcul această cămară a sufletului. Le era bine sau rău – din voința zeilor – însă nu dădeau vina pe ceea ce numim noi astăzi psihic. Adică de la Freud încoace. Asta după capul meu. Cămara aceasta a sufletului e foarte îngustă, e ca o cușcă pe care am încercat să o mobilez cât mai armonios. Apoi am constatat că am reușit să o decorez ca pe vremea bunicii. Ce ți-e și cu ADN-ul ăsta. Și în plus pe pat tronează o păpușă jerpelită, semn al tuturor problemelor ce își au rădăcina în copilărie Ei, pe naiba! Cel puțin eu îmi creez probleme noi în fiecare zi. Ar fi nedrept să dau vina pe neajunsurile din copilărie. Și în plus, ca să fie și mai clar, oamenii se duc mai des la psiholog și mai rar, mult mai rar, la preot. În concluzie, trăiască Freud! Între alfa și omega au apărut atâtea nuanțe că ți-e și greu să le suporți. Sau să le suportăm. M-am întrebat de ce suferința este exprimată deseori la plural. Ca o văicăreală colectivă. ”Ce ne-au făcut ăștia dom’le!” sau ”Ne e tare greu cu căldurile astea”. Ce? E mai ușor dacă vii cu turma? Dacă adevărata motivație se pierde. O mocirlă, pe bune. Subconștientul colectiv, înțeleg, dar plângăceala colectiva, ce naiba? Omul a fost plămădit dintr-o altă substanță. Oare în așa hal e ascunsă substanța asta eterică? Cred că da. Omul meu din ghereta blocului e singur. Se simte bine așa. Trăiește clipa. Asta e cel mai greu. Clipa, momentul. Nu e o greșeală să trăiești clipa. Altfel ai parte de munți de trebuie. Ratezi viața cu alte cuvinte. Portarul meu, nu.