Intalniri Memorabile – Daniela Rei Visan in dialog cu Alina Rizea Gherasim
7 iunie 2014 la Radio Romania Cultural

Alina Rizea Gherasim ne vorbeste in lucrarile ei si despre simbolismul Rodiei, amintindu-ne de Demetra, de Hera si Afrodita, despre trunchiurile maslinilor ce inchipuie portrete omenesti, dar mai ales despre incercarile unor plasticieni contemporani de a implini frumosul, intr-un loc in care uratul incearca sa acopere tot, mai ales gandurile oamenilor.
“Traiesc in afara fiintei mele. Desenez un cerc si un patrat in continuarea fiintei mele. Pun virgula dupa fiecare zi, dar cine vede asta?”
Daniela Rei Visan: Deci, pictura Alinei Gherasim reprezinta un cerc si un patrat in continuarea fiintei ei?

Alina Rizea Gherasim: Incerc sa pictez si in acelasi timp sa imi exprim interiorul, sa fiu vie si sa incerc o sinteza intre geometrie si irational, intre geometrie si senzualitate. Pentru mine pictura este un mod foarte intim de a-ti arata adancul fiintei in mod autentic; daca nu ar fi fost un act autentic nu cred ca m-as fi apucat de pictura.

– Sunt foarte multi plasticieni, sunt foarte multi scriitori care in spatele imaginii, in spatele textului se ascund. Si asa cum spunea Pavel Susara la vernisajul de la Caminul Artei, de la Arhitectura Gradinii: “Alina Gherasim are curajul de a arata ce gandeste si ce simte.”

– E un curaj, dar il raportez la mine, asa m-am gandit ca ar fi bine sa nu pic intr-o anumita moda sau sa nu devin tributara unui anumit curent care se poarta, sa fiu sincera cu mine in primul rand si cam acesta ar fi tipul de curaj pe care am vrut sa il abordez. Sunt zone pe care le arat, zone pe care le ascund, imaginea in partea ei de formare plastica, are parti care sunt la vedere si parti ascunse, misterioase.

– Intr-una din imagini, am observat in dreapta imaginii, erau niste insemne geometrice, ca si cum ce e dincolo de panza ar sta asa cumva bine protejat, nu stiu daca este o armatura de simbol si ce e acolo si ni se descopera in franturi, noua celor care privim.

– Am incercat sa compun imaginea si prin tehnica pe care o folosesc, care este colajul, care este tehnica ce utilizeaza parti, fragmente, pune in dialog timp si spatiu, daca as putea spune asa; sa nu arat lucrurile pana la capat, sa las si privitorului placerea de a descoperi, sa ii arunc cateva repere si sa il chem practic prin acest tip de imagine. Aceste lucruri vin si din Orient, zona care imi este tare draga, in care m-am regasit in multiple feluri, pentru un anumit tip de comportament sau de imagine care nu se livreaza de la prima citire.

– Deci e ca un fel de serenada, inceput de poveste spre care privitorul se indreapta, dupa care isi construieste propriul drum. Isi continua drumul.

– Povestea continua ca in 1001 de nopti, de fiecare data sa mai fie ceva de spus, un fel de invitatie la a continua o anumita stare de fapt, un anumit mod de a citi, o imagine care sa dezvaluie anumite simboluri cunoscute, dar care sa-ti permita sa te cufunzi si in propriile trairi.

– Victor Anghelescu scria in Cotidianul un articol in care are cateva referinte care mi-au placut foarte mult. Spunea despre lucrarile tale ca reprezinta “un soi de balans intre concret si vis, intre aici si acum si altundeva si altadata”. Lucrul acesta l-am simtit eu insami, primul gand, prima asociare pe care am avut-o cand am vazut lucrarile tale, nu au fost neaparat cele din Orientul Apropiat sau din Orientul Indepartat, primul gand pe care l-am avut a fost legat de Octav Grigorescu, un pictor putin mentionat in zilele noastre, dar am aceasta senzatie de oameni care au mai trecut prin acelasi loc, aceasta senzatie de suprapunere de timp, pe aceeasi unitate de spatiu, privindu-i lui panzele am avut-o foarte pregnant.
Ai o conceptie anume despre timp? Despre curgerea timpului?

– O sa pornesc de la muzica; ideea de lucru continuu, care nu se sfarseste, muzica continua, melodia continua de la Wagner, ideea ca lucrurile curg intr-un anumit fel si desi se repeta sunt sub o alta forma, faptul ca in fiecare celula traseul se repeta pornind de la origini pana la final si ca nimic nu se opreste intr-un anumit punct, definitiv.
Ma preocupa ideea ca universul acesta poate fi citit si cu o intuitie poetica, nu numai stiintifica. Si atunci, gandind asa si incercand sa simt asa mai ales, ma bucur de un anumit tip de timp care nu se sfarseste.

– S-ar putea ca pentru cei care iti cunosc lucrarile preferinta ta pentru Wagner sa reprezinte asa un fel de ciudatenie. Rigoarea din formele geometrice, pe care le utilizezi in lucrarile tale, se apropie cumva de disciplina aceasta a lui Wagner. Dar restul, portile, ferestrele pe care le deschizi se departeaza mult.

– Se departeaza mult si sigur ca mitologia nordului nu este o zona pe care sa o fi explorat in lucrarile mele, insa aceasta continuitate, acest flux vital, nemaipomenit, aceasta stare de autentic permanent, ma simt aproape de ea.

– Bine, daca e sa ne gandim la temele pe care le propune Wagner, intr-adevar e granita dintre ceea ce numim noi real si ceea ce numim imaginar, intre lumea de aici si lumea de dincolo.

– Ma gandeam la un lucru, marii pictori suprarealisti, spre exemplu Dali, Delvaux, Magritte, au pornit de la real. Un pictor autentic care face acest pas catre zona visului, a oniricului tot de la realitate porneste. Adica acolo te starnesc lucrurile, acolo te emotioneaza, te innebunesc, te incanta lucrurile reale si realul acesta, concretul geometric sau pur si simplu concretul cotidian poate fi un punct de pornire in starea aceasta de visare; altfel nu ar avea o baza si nu s-ar putea dezvolta asa cum trebuie.

– Pe de alta parte, cei mai multi plasticieni contemporani raman doar la acest nivel al realului, pe care il sfarteca in toate felurile, pe care incearca sa-l inteleaga…

– E o optiune sigur, insa orice opera de arta din punctul meu de vedere depaseste cu ceva, mai mult sau mai putin, realul fotografic. O propunere din interiorul artistului, o viziune autentica e necesara pentru ca opera de arta sa transmita mai mult decat o simpla fotografiere sau o copiere. Chiar pictura hiperrealista de foarte buna calitate este mai mult decat o simpla copie a realitatii.

– Sa incercam sa luam cateva teme care iti sunt mai dragi, nu? Tema gradinii?

– Da, da…

– Care ne poate duce cu gandul la Gradina Edenului, nu?

– Am o curiozitate foarte concreta. Cum arata aceasta Gradina a Edenului? Incerc sa mi-o imaginez, locul in care a existat undeva intre Tigru si Eufrat, in zona aceea pe care o cercetez si prin lecturi, nu numai prin desen si pictura. Este pentru mine locul in care Adam a deschis ochii si este momentul in care l-a vazut pe Dumnezeu si cred ca s-a indragostit de El; mi se pare un moment de eterna intoarcere, un punct in care omul incearca sa revina.

– S-a indragostit de Dumnezeu, dar nu l-a ascultat?

– Nu l-a ascultat, aici e partea si mai frumoasa, care cred ca e un lucru nemaipomenit, ca Dumnezeu sa iti ofere si libertatea de a face ce vrei, liberul-arbitru. Esti si creat, dar ai si aceasta doza de libertate care te poate duce pe o cale buna, rea, pe cai diverse. Cred ca exista aceasta permanenta nostalgie a intoarcerii la starea initiala.

– Doua lucruri, citeam undeva ca ingerii nu au gradul de libertate pe care il au oamenii…

– Da.

– Si din punctul asta de vedere mi se pare ca atunci cand Dumnezeu a zidit creatura umana, in momentul in care l-a facut pe om, l-a inzestrat cu mai multe, dintr-un anumit punct de vedere, cu mai multe daruri decat pe ingeri, nu? Ingerii au alt tip de daruri?

– Da…

– Oamenii…

– Cred ca statutul ontologic al omului este fabulos si e un dar urias; citind in Ernesto Sabato despre criza omului din epoca actuala, am asa o stare de tristete, melancolie, pentru ca un om ajuns in criza e un om care are nevoie de foarte mult ajutor, de redescoperire, interiorul fiind mutilat mai ales in epoca noastra.

– Il mutileaza, ce anume?

– Goana, viteza, nestarea…

– Zgomotul prea mare?

– Poate toate la un loc. Si departarea de esenta divina a omului. Epocile care au fost aproape de Dumnezeu, indiferent de religie, de loc al lumii, au fost epoci fertile, cu bune si rele. Sigur ca nu exista zone ideale, nu exista perioade, sa zicem asa, perfecte. Dar, cu cat mai mare a fost departarea de aceasta sursa divina, cu atat omul a ratacit mai mult, cumva pentru ca nevoile si intrebarile fundamentale ale omului au ramas totusi aceleasi, nevoia de iubire, de tandrete, de comunicare, frica de singuratate, frica de moarte, sunt lucruri care raman sadite in fiinta umana indiferent de epoca. Acum pare mai greu sa gasesti un raspuns la ele.

– Poate ca apropierea prea mare de materie, poate ca scotocitul acesta excesiv prin diverse metode, de la descoperiri stiintifice in aparenta fulminante, extraordinare, pana la apropierea de materie data de modul in care unii dintre noi sunt cu totul subjugati, alearga dupa bani, dupa cariera… . E si acesta un mod de a te inchina materiei, nu?

– Da, da. Si care la un moment dat nu te rasplateste asa cum ai fi crezut, poate sa te goleasca complet.

– Materia este finita si in timp si in spatiu.

– Au existat oameni de stiinta, ma gandesc acum la Ernesto Sabato care a parasit zona fizicii pentru zona filozofiei si literaturii, si-a dat seama poate de minunea stiintei intr-adevar, dar si de limitele ei. Mi-aduc aminte de un lucru pe care l-am citit undeva, era o marturie a unui cosmonaut care o data ajuns in spatiu, a spus ca pamantul este foarte frumos, nu a dat coordonate, nu a stabilit cifre, a fost practic acea stare de uimire a omului de stiinta care isi da seama ca frumusetea e dincolo de calcule.

– Omul din ziua de azi am senzatia ca e ceva mai mult preocupat de urat, decat de frumos.

– Da, are si asta o istorie. Uratul a fost exploatat si in epocile medievale in care in miniaturi sau chiar in sculptura existenta in manastiri, erau reprezentari urate ale Raului, tocmai pentru a speria calugarii sau pe cei care se trudeau sa ajunga la desavarsire. Dar acum, intr-adevar, Uratul, o categorie estetica pana la urma, pare sa devina mai important si mai mult comunicat decat Frumosul.

– Este cumva corelat cu aceasta invazie a breaking news-ului? La breaking news ce vedem? De obicei vedem accidente, crime.

– Lucruri care socheaza.

– Frumosul nu mai socheaza? E mai tacut?

– E considerat flasc, plictisitor. E o capcana aici mai ales pentru un artist visual. Doar pentru ca pictezi ceva urat nu inseamna automat ca propui o opera de arta valabila. Simpla asociere cu o imagine urata, ironica, socanta nu iti garanteaza un succes pe termen lung. Poate sa fie doar un soc si ca orice stire la un moment dat sa fie si uitata, imaginea avand oricum din punct de vedere plastic mult mai multe resorturi si mult mai multe paliere, in construirea ei trebuie sa tii cont de mult mai multe lucruri decat de cum arata, cum este compusa, cum este colorata…

– Ma intrebam de multe ori privindu-ti lucrarile cum le faci? Intai desenul, dupa care acuarela? Le ai in minte foarte clar inainte de a te apuca de ele?

– Nu. Exista o idee de la care pornesc, insa in momentul in care lucrez am constatat o stare ca un soi de pierdere a sinelui, e aproape un lucru de necontrolat. Modul in care pun anumite imagini in trama compozitionala, sau pun culorile, este un dialog intre ratiune si irational care se intampla pur și simplu.

– Deci intr-o singura zi te-ai apucat si dintr-o singura rasuflare, nu? Cam asa s-ar spune.

– Ca in artele martiale, lovitura unica, ce are incarcatura unei pregatiri anterioare temeinice, profunde. Uneori imi iese, alteori nu.

– Am observat ca destul de des in lucrarile in care exista un chip uman si vom discuta mai apoi despre chipurile care nu iti dau pace in ultima perioada, exista un singur personaj, n-am prea vazut mai multe personaje. Poate ca nu-ti cunosc toate lucrarile.

– Intr-adevar lumea respectiva se formeaza in jurul unui singur personaj. Personajul uman l-am pus in dialog cu interiorul lui mai mult, decat intr-un dialog cu alte persoane…

– Are de-a face cu acea idee prezenta in ortodoxie, dar nu numai in ortodoxie, legata de unicitatea fiintei umane si de dialogul pe care il avem fiecare dintre noi cu Dumnezeu? Daca incercam sa-l avem, desigur si dupa destul de mult chin?

– Ar putea avea, nu a fost o intentie clara, initial nu m-am gandit la lucrul asta. S-ar putea la nivel subliminal sa fi aparut aceasta idee de dialog intre persoana si sursa ei divina.

– Mi-am adus aminte, o predica de-a parintelui Galeriu vorbea despre caderea din Rai. Atunci cand ii spune Dumnezeu: “ daca veti manca din pomul cunostintei binelui si raului, cu moartea veti muri”. Modul in care o ispiteste sarpele pe Eva este: oare? Deci apare indoiala: oare? Relativezi, pui sub semnul intrebarii tot, cum dealtfel au facut ceva mai tarziu dupa 1789 multi dintre oameni, cand au inceput sa se indoiasca si cum multi continua si acum sa problematizeze tot.

– Traim o epoca a indoielilor. E o indepartare de Dumnezeu, prin acest miraj al unei lumi in care ti se vand, cum spuneai inainte, beneficiile emotionale prin intermediul publicitatii. Lucrurile sunt trase cumva asa dincoace de granita, aici, acum, lucrurile sa se intample fara sa mai pastram acel gand profund ca lumea in mod sigur nu se opreste aici. E ca un fel de handicap, un fel de stare in care singur te privezi de toata profunzimea si frumusetea lumii.

– Uneori privindu-ti modul in care iti realizezi lucrarile cu un soi de ferestre poti sa le spui si ferestre, un plan care poate separa doua lumi diferite. Ma gandeam cateodata chiar la lumea materiala in care traim noi si la sansa unica de a privi spre timpul adevarat, spre lumea adevarata, spre vesnicie.

– Macar sa poti sa gusti din ea, din aceasta minune. Sigur, eu in ce am lucrat m-am apropiat, cum spuneam, de zona Orientului, in special de zona Mediteranei Orientale; lucrez acum la o carte – obiect, care este de fapt o calatorie catre adancul fiintei, care exploreaza aceste lumi. Numele de orase m-au fascinat Moreea, Isfahan, Shiraz, Tripoli, Ierapetra, Ierusalim. Rezonanta acestor nume fantastice m-a emotionat si m-a emotionat si faptul ca in aceste locuri s-au nascut marile religii ale lumii, in desert in general, in locuri ostile vietuirii acolo unde si ciulinii fac flori foarte frumos colorate. In aceste zone si spiritul este mai acut, tocmai din cauza conditiilor aspre. E o zona fertila, chiar sub masca aceasta a desertului trandafiriu si sunt locuri prin care au trecut energii fantastice.

– Citeam de curand cateva fragmente din Borges, Frumusetea ca senzatie fizica, este volumul la care ma refer. La un moment dat analizeaza diverse citate din Shakespeare, din Dante, e asa un soi de parcurs pe tot globul pamantului in perioade foarte diferite si nuanteaza cateva elemente legate de muzicalitatea unor linii. In timp ce tu imi vorbeai despre desert, mintea mea mergea cu gandul catre lucrarile tale. In ce masura acest desert si aceste conditii vitrege se resimt sau nu se resimt in lucrarile tale si s-ar putea ca unii ascultatori sa spuna ca exagerez, indraznesc totusi sa exagerez, ma gandeam daca nu cumva consoanele reprezinta ca un soi de geometrie si vocalele ca un soi de culoare care imbraca geometria.

– Fluxul vital. Caut dialogul intre o suprafata vie care pulseaza permanent, acele dedesubturi, fundaluri care sunt intr-o permanenta prefacere ca si cum nu s-ar opri din mers si aceste jaloane geometrice fixe pe care incerc sa le plasez in imagine; din arsenalul meu de obiecte, imagini, fac parte maslini, rodiile, ciulinii, aceste lucruri pe care le-am gasit din zona Orientului si le-am adus in imaginile mele.

– Ai un gand scris acolo despre rodii. Ni-l citesti? Lucrarile tale sunt frecvent sub aceasta umbrela a colajului, dar au si ganduri scrise.

– Apropo de scris – inainte sa citesc despre rodie – am inserat in lucrarile mele fragmente din textele lui G M. Cantacuzino in jurnalul sau de calatorie in Persia, Patrar de veghe, din poezia sufita din secolele XII-XIII, din textele scriitorul portughez Fernando Pessoa, lucruri care m-au incarcat si m-au construit.
“Rodia este un fruct rosu, rodia o ia de la capat cu fiecare sambure. Pe dinafara e un tot, launtrul ei e complicat, multiplicat, translucid si zemos. Gustul ei e divin. La inceput este nimic, apoi e o floare colorata care va disparea incet-incet lasand locului unui fruct. Caut culoarea asta minunata pe paleta de pictura. De fapt care culoare? Am regasit-o in cateva manuscrise occidentale, in cateva partituri vechi.”

Tema aceasta, Unu si Multiplul, lucrurile care sunt sub o forma unica, dar ascund un launtru complicat. Am incercat sa gasesc un corespondent in imagine, pentru ca lucrurile nu sunt simple niciodata. Exista entitati despre care poti sa spui ca sunt fixe, simple, acel Unu. Insa Unu contine intotdeauna mai mult in interior.

– Si mergem catre Platon, catre Parmenides despre unu si despre multiplicitate, nu? Ii lasam pe ascultatorii nostri sa se delecteze cu asemenea lecturi. Cand am fost la atelier la tine mi-ai povestit o intamplare dulce-amaruie legata de rodie, as vrea sa le-o redam si ascultatorilor nostri. Cand ai mers la un magazin si ai vrut sa cumperi o rodie ca sa o pictezi, asta apropo de tendinta lumii de azi de a devora, de a subjuga, de a consuma totul.

– Sigur, rodia o cautam pentru pictura, cautam o anumita culoare, forma si vanzatorul respectiv cu care am avut un dialog nu intelegea de ce nu sunt bune cele de acolo si de ce imi trebuie o anumita rodie si pana la urma m-am hotarat si i-am spus: “vreau sa o pictez” si m-a lasat in pace, m-a lasat sa-mi caut singura rodia mea.

Moment muzical. Fragment din Flautul fermecat, de Mozart. Un fragment celebru despre cele partru elemente, despre foc, despre aer, despre pamant, despre apa si despre transformarea patratului in cerc.

– Citesc acum o carte de-a lui Paul Brunton, despre India secreta. Are un dialog cu un ascet indian, in care acest ascet ii spune despre europeni ca nu cunosc tihna, nu au rabdare si facea o paralela intre gimnastica occidentala, sportul si exercitiile de yoga. Si spunea ca europeanul repeta acelasi exercitiu de multe ori, il face repede, sacadat, respira rapid, transpira mult, pe cand orientalul intra in profunzimea lucrurilor, se contopeste cu ele, aprofundeaza fiecare secunda. E o diferenta destul de mare. Inca un lucru care traverseaza unele dintre lucrarile mele, exista un anumit erotism al facturii si al imaginilor.

– Un rosu intens?

– Si rosu si aceasta aprofundare a straturilor ca si cum ar fi suprapuse, ca o idee de cufundare in moment, de contopire statica, mai ales in sensul in care erotismul este perceput in Orient.

– Da, uneori intalnirea poate fi si cunoastere.

– E o metoda de cunoastere daca e sa o percepi in modul acesta. Exista desigur si abordarea contemporana a erotismului, agresiva, consumista, fara ascunzisuri, care este foarte prizata in lumea de azi. E o alta tema.

– Mi-aduc aminte de o poveste care m-a urmarit multa vreme, nu mai stiu daca e o poveste din Orientul Apropiat sau Orientul Indepartat. Un discipol vrea sa intre intr-o cetate. Bate la poarta si este intrebat cine e si el spune “sunt cutare”. Nu este primit. Dupa inca cateva zile petrecute in fata portii inchise, incearca din nou. Bate din nou, este intrebat cine e, iarasi “sunt cutare”, iarasi este fugarit, este trimis, nu este primit. Mai sta catva timp, mediteaza, incearca si a treia oara, bate din nou si la intrebarea cine e, raspunde: eu sunt tu. Si in momentul acela este primit.

– Aceasta pierdere a sinelui nu e neaparat o pierdere. In mod sigur cultura occidentala este bazata foarte mult pe ego si clar nu e un lucru rau. A produs atata arta, literatura, filozofie fundamentala, insa Orientul e bazat pe aceasta detasare de ego. Cautarea lui Tu. Merg cu gandul acum si la ideea de umanism si imi aduc aminte cu mare bucurie de cuvintele lui Ernesto Sabato. Spunea ca “umanist nu poti fi daca nu-l iubesti pe aproapele tau, pe celalalt.” Pentru ca de multe ori acest umanism prin prisma ideologiilor de parada a fost cumva fals si nu a pretuit persoana, nu a pretuit pe cel de langa.

– In ziua de astazi, de foarte multe ori relatia dintre oameni este privita ca o relatie de putere?

– Da.

– Adica, cine pe cine domina? Care este mai puternic, avand diverse repere de putere.

– E foarte greu, imi dau seama, este extrem de greu sa te pui in pielea celuilalt, daramite sa-l intelegi profund. Este un lucru dificil, nu-i usor. E mai usor sa-l domini.

– Si de foarte multe ori incercam sa pozam in oameni fara fisura. Cum spuneam la inceputul dialogului nostru, ne ascundem in spatele unor clisee, unor minciuni, ne faurim masti si putini dintre noi dezvaluie din gandurile, sentimentele pe care le are, pentru ca frecvent sinceritatea este asociata cu o anumita naivitate si de foarte multe ori sinceritatea poate sa duca la o anumita vulnerabilitate fata de ceilalti. Multi dintre noi, in momentul in care afla ceva, pun ghilimele de rigoare, au tendinta de a lovi sau de a murdari.

– Da, de a folosi impotriva ta adevarul. Sigur ca sunt lucruri care tin de intimitatea personala, nici nu stiu daca e bine sa fie dezvaluite, ci sa ramana sub o anumita tacere, insa cred intr-un anumit tip de sinceritate in relatiile intre oameni, chiar cu un pret platit. Dedublarea continua poate sa murdareasca fiinta. E ca un fel de minciuna perpetuata, care te perverteste pana intr-un punct in care nu mai stii exact cine esti. Cine alege asemenea cale trebuie sa-si asume si pretul.

– Lucrai de mai multi ani in publicitate. Multi ar fi zis ca a fost un gest extravagant sa renunti la o cariera infloritoare in publicitate, nu? Ai lucrat la cateva companii de succes.

– Drumul a fost cotit, dar nu mi-am propus lucrul acesta. Eu am ajuns la pictura parasind-o. Asta s-a intamplat dupa ce mi-am terminat studiile la Academia de Arte.

– Cati ani ai lucrat in publicitate?

– 6 ani. Am incercat aceasta zona, ma simteam atrasa de aria noului, sigur era o tentatie pentru absolventii Academiei de Arte sa lucreze intr-un birou sau sa faca ceva concret; publicitatea e un domeniu viu, alert, poate si varsta a contat. Insa de multe ori mi s-a intamplat sa ajung la lucruri parasindu-le, intr-o faza initiala, fara sa imi propun neaparat, nu e un mod de viata, insa la pictura am ajuns cand am simtit ca am ceva de spus, adevarat si profund. Am luat-o ca pe un mod de viata, ca pe o cale. Publicitatea mi-a folosit ca exercitiu de spontaneitate, de adaptare.

– Dar faceai lucrurile intr-o clipa..

– Trebuia facut totul rapid, sa comunici cu diverse tipuri de oameni, oameni care nu au habar de arta, sa poti sa le explici lucruri care tin de mecanismele creatiei. N-a fost un timp pierdut.

Ascultam un scurt fragment interpretat de Hesperion XX si Jordi Savall. Continuam dialogul nostru cu Alina Rizea Gherasim.

– Ma uitam la cateva lucrari de-ale tale cu maslini… . Imi da o imagine mai mult in minte, este legata de Portugalia. Calatoream la un moment dat in Portugalia, traversam o zona cu livezi de maslini, garduri foarte micute din piatra, lucrurile puteau sa fie in 2013, in o mie noua sute si ceva sau in noua sute si ceva, deci parea ca acea zona cu maslini a iesit cumva de sub greutatea timpului, de sub eroziunea timpului. Si un al doilea lucru pe care l-am avut in minte cand ti-am pregatit lucrarile cu maslini, cu acele trunchiuri noduroase a fost legata de ideea ca radacinile noastre sunt in cer si nu pe pamant.

– Maslinii au o caracteristica nemaipomenita, nu se repeta, forma nu se repeta. Un maslin nu seamana cu celalalt maslin, e ca o persoana practic. G.M. Cantacuzino in Patrar de Veghe descriind o vizita la Ierusalim in Gradina Ghetsimani, aseamana maslinii unor profeti cu bratele ridicate si tensiunea aceea profetica, tensiunea inceputului, tensiunea marilor momente se poate regasi intr-o livada de maslini. Au o forma aproape antropomorfa uneori…

– Si o anumita liniste, intr-o livada de maslini. Ai fost, intr-o livada de maslini? Ai stat?

– Pe muntele Pelion, acolo unde a fost Ahile antrenat de catre centauri, exista livezi istorice. Am vrut sa desenez intr-o livada de maslini, numai ca datorita caldurii nu am reusit sa rezist, dar m-am plimbat prin aceste locuri, intr-adevar e o tihna teribila, tocmai intr-un loc complicat.

– Ma gandeam la maslini, la uleiul de masline care reprezinta un soi de esenta si a pietrei si a vantului si a luminii.

– E un fel de materie insufletita. Crestinismul a adus aceasta idee nemaipomenita a materiei care este induhovnicita, materia nu e aruncata la gunoi, nu este privita ca un balast. E un lucru cu care ne luptam, insa are sansa de a fi un lucru de esenta divina. Maslinul e prezent in multe locuri ale sudului. E un arbore al zonelor calde, vorbeai de Portugalia, exista maslini si in Italia, Grecia, Israel, ca si rodiul care il acompaniaza in anumite locuri. Faptul ca maslinul traieste atat de mult ma fascineaza. Ideea ca el a vazut atat de multe lucruri e nemaipomenita.

– Cate sute de ani traieste un maslin?

– Sute de ani, sau mii de ani ca maslinii din gradina Ghetsimani, daca ar fi sa cred povestea si imi plac povestile. Este frumos uneori sa credem in lucruri fara sa le cercetam prea mult, sa le acceptam asa cum sunt.
Nikos Kazantzakis unul din scriitorii mei preferati, in jurnalul sau de calatorie descrie Grecia, Moreea (vechiul Pelopones), apoi Ierusalim, Italia, cu perceptiile vii ale omului care este indragostit de lumea in care traieste, Kazantzakis fiind un autentic umanist. Aceasta carte nemaipomenita este plina de descrieri, de locuri esentiale in care natura a fost martorul unor evenimente pe parcursul a sute de ani.

– As vrea sa facem o clarificare a termenului umanist pe care l-ai folosit de mai multe ori. Pentru foarte multa lume umanismul reprezinta central, ideea omului care este in centrul univesului. Pornind de la umanism, s-a petrecut ce s-a petrecut in urma cu mai multe sute de ani. Impresia mea este ca tu folosesti acest termen in sensul in care este folosit in Biblie, omul ca incoronare a creatiei. Deci nu omul mai presus de Dumnezeu, ci omul…

– Ca o opera a lui Dumnezeu, in mod sigur, pentru ca altfel omul are limite, daca s-ar pune pe sine in centrul universului… S-a intamplat in istorie de multe ori sa se aseze in centru si sa nu fie bine, sa nu fie rezultatul așteptat. Umanismul este un termen pe care eu l-am descoperit alaturi de Panait Istrati, primul scriitor care mi-a atras atentia in adolescenta si care m-a fascinat prin aceasta iubire de oameni, prin aceasta disponibilitate de a il intelege si a il iubi pe cel de langa.

– Cu toate greselile?

– Asa ar trebui.

– Cu toate calitatile, fara sa fii invidios si cu toate greselile iertandu-le?

– Da, asa. Ciulinii Baraganului si Chira Chiralina mi-au ramas langa suflet pana acum alaturi de Mihail. Istrati spune undeva: “cum poti sa scrii o carte daca nu iubesti pe omul de langa tine?, nu putea sa inteleaga cum ar putea sa fie un creator…

– Narcisist, sa scrie cartea pentru el…

– Pentru Istrati, sa vorbești despre oameni e ca si cum te-ai arunca in mare din toata inima.

– O problema spinoasa. Ai vorbit foarte mult despre omul de langa tine, da? Despre oamenii de langa noi. Lucrezi pentru a expune, totusi nu expui oricand, nu cu orice pret, nu oriunde.

– Da, intr-adevar, asta tine si de o disciplina interioara pentru ca lucrurile pe care le-am plamadit vreau sa le scot intr-adevar sa le arat, nu neaparat dintr-un orgoliu, pur si simplu dintr-o bucurie de a le arata si conteaza cand si unde in asa fel incat sa fiu impacata ca le-am pus intr-o lumina buna si transmit mesajul pe care am vrut eu sa-l transmit.

– Cat de mult conteaza pentru lucrarile tale sala in care sunt expuse? Am vazut imagini de la Deva si de la Timisoara care mi-au placut foarte mult si ma gandeam ca, din pacate, in Bucuresti nu mai avem asemenea sali.

– Conteaza pentru orice artist cred, nu numai pentru mine, sala, lumina, tipul de spatiu, relatia intre tablou, simeza, perete si spatiu. Este foarte important, sunt spatii care iti pot distruge o expozitie…

– Meschine, mici, inghesuite, inguste?

– Cand nu se pot pune lucrurile in valoare asa cum ai vrea. Sigur, sala, nu depinde intotdeauna de tine ca artist. Am vazut acum de curand, fac o paranteza, o expozitie la Madrid a pictorului german Wols, un pictor retras, uitat, parasit de lume. Sigur, a trait si perioada celui de Al Doilea Razboi Mondial, in care a trebuit sa se refugieze, sa se retraga, sa lucreze cand si unde putea. Uneori opera trebuie sa o mai si lasi, cred ca e bine sa nu te preocupe foarte mult destinul ei, sa lasi se intample lucrurile.

– Sa-si traiasca intr-un fel viata ei?

– Da. O lasi, n-o lasi, ea oricum are un destin. Sunt multi artisti care sufera foarte pentru tot ce se intampla, unde sunt expusi, cat se scrie despre ei, ce se va intampla dupa, dar eu cred ca lucrurile au si un mers al lor, indiferent de vointa proprie.

– Seamana putin cu relatia dintre parinti si copii, nu? Copiii intr-un fel au de la un punct incolo viata lor.

– Opera e ca un copil, in momentul in care a iesit din mana ta, are un destin al sau pe care poti sa il ghidezi o vreme, dar dupa aceea nu mai stii ce se intampla.

– Poti sa-i intaresti aripile, nu? Sa zboare mai usor. Poti sa-i dai sfatul potrivit ca sa o ia in directia potrivita.

– Poti, dar uneori nu se intampla ce vrei si atunci intervine suferinta, de ce nu se intampla? De ce nu pot sa fac mai mult pentru opera mea, sa se vada, sa se vorbeasca despre ea? Dar cred ca pana la urma e o pierdere de vreme, faci cat poti, dar la un moment dat, daca e autentica, acolo sunt aripile ei puternice, in autenticitate. Acolo e mare batalie.

– Cine trebuie o va gasi si o va putea privi.

– Cum a fost si muzica lui Bach uitata…

– Da, dar dupa cateva sute de ani, nu? 200 de ani sunt.

– Descoperirea lui Mendelssohn …, sunt lucruri care se intampla indiferent de vointa omului.

– Inca o tema care s-ar putea sa ti se para putin dificila; multi copii de plasticieni doresc cumva sa se desprinda de modul in care au lucrat parintii lor, nu? Tatal tau este un pictor cunoscut, Marin Gherasim, multi se asteptau sa pictezi in acelasi fel.

– Nu cred ca m-ar fi lasat, asa ca o mica gluma. Poate si calea mea a fost asa, am ajuns la pictura plecand de langa ea. Poate a existat o teama, nu mi-o explic exact, poate abia acum asa am niste explicatii, dar nu am vrut sa preiau formule. Ar fi fost simplu, ar fi fost un drum inchis, am preferat un alt drum.

– Nu ar fi fost al tau.

– Nu ar fi fost al meu, n-ar fi fost util nimanui, am preferat sa preiau de la tatal meu alte lucruri care au tinut de educatia mea, de formarea mea, de lecturi, discutii, conversatie, alte lucruri.

– De partea aceea, foarte, foarte ascunsa?

– Da, practic de lucrurile care s-au distilat ca intr-o retorta si la un moment dat au iesit la suprafata, ca o nevoie acuta.

– Cine ti-a influentat drumul? Ma refer si la oameni si la pictori. De expozitii pe care le-ai vazut, deci nu ma refer la oameni contemporani cu tine.

– Din cei vechi, acest Wols, expresionismul german, nu neaparat m-a influentat, m-a incarcat cu energie. Imi place pictura lui Emil Nolde, imi place pictura nordului, ii admir, toate aceste tensiuni acumulate si exprimate, vital, puternic, ca si cum ar fi transpuse pe panza dintr-o miscare. Oamenii care si-au aratat dedesubturile lor complicate asa cum sunt, dar care au avut si o rigoare a imaginii, pentru ca opera de arta pana la urma nu este doar un instinct pur aruncat pe panza sau pe hartie, e si o disciplina interioara fantastica, iti cere ceva tarie.

– Autorii, Cantacuzino, Ernesto Sabato?

– Da, da…Si Panait Istrati, pe care nu am sa-l uit niciodata, Nikos Kazantzakis, o serie de poeti. Aminteam de poezia sufita, de Gherasim Luca, Blaga, Pessoa. Mai sunt si altii. In ultima vreme lucrez la o serie dedicata poetilor, pornind de la chipurile lor, de la anumite texte ale lor, ca un fel de omagiu, poate mai mult decat omagiu, un dialog cu ei.

– Foarte mult timp pentru europeni, Orientul era cumva un spatiu misterios, datator de sperante, unde soarele rasare si la propriu si la figurat pentru multi.

– Au existat si mode, de exemplu, in perioada interbelica in Romania a existat aceasta fascinatie a Orientului si Mircea Eliade a stat in India, Martha Bibescu a facut o calatorie in Persia, urmata la ceva ani dupa de G.M. Cantacuzino, care lasa acest minunat Patrar de Veghe, o marturie a calatoriei lui acolo. Pentru unii era o calatorie initiatica, pentru multi altii probabil ca era o calatorie ca o moda, altii au adus obiecte de acolo, colectionari sau diplomati care au lucrat in Orient, ca Marcu Beza. Au adus in Romania obiecte, s-au inconjurat de obiecte provenite din Orient, lucruri care pot fi vazute si la Muzeul Colectiilor astazi. Era o lume, o lume rafinata pe care cred ca romanii au prizat-o si datorita faptului ca noi suntem totusi situati intre Orient si Occident, nu le-a fost greu sa o digere.

– Exista o fraza celebra folosita in anumite grupuri mai exclusiviste, mai inchise, ca lumina vine de la Rasarit. Acum unii s-ar putea sa spuna ca ne gandim la Rusia sau la China. In niciun caz, nu are conotatie politica.

– Da, da, da. Soarele rasare acolo, orice i-am face tot de-acolo vine.

– Bisericile noastre nu au altarul spre Rasarit? Si mortii cand il vad vor invia, nu? Tot spre Rasarit vor privi.

– Plus ca este acel loc in care s-au nascut marile credinte ale lumii, nu s-au nascut in alta parte. E o energie puternica. E un cuvant in greaca, mesogios, mijlocul lumii, buricul pamantului sau acel loc de unde pornesc energiile care hranesc o lume intreaga si pentru o perioada foarte lunga.

Daniela Rei Visan in dialog cu Alina Rizea Gherasim – Radio Romania Cultural 7 iunie 2014