Ea a plecat fără să-și ia la revedere. Normal, o mai făcuse și altă dată. M-a rugat să-i iau bilet la trenul de patru douăzeci și trei. Și să nu fie într-o zi cu ploaie. Ca asta spre exemplu. Mi-am zis și eu în gând nu meriți un bilet pe o zi ploioasă. Ăsta e un spectacol prea frumos pentru o mucoasă ca tine. Nu-i spun direct că se supără. Îi trece apoi. Cine s-o mai înțeleagă? Îmi aduc aminte că am fost cu trenul la Arad cândva. Nu mai contează când. Compartimentul în care mă aflam era plin. O mamă cu un copil. Un soi de domnul Goe. Care s-a frăsuit tot drumul. Un tip cu pulover bleu care a vorbit la telefon în rusește tot drumul. Un bărbat între două vârste care a stat cu ochii pe toate cucoanele în tranzit pe holul vagonului. Un evreu cu perciuni cufundat în gândurile sale. Din când în când își ridica ochii albaștri și săgeta cu privirea. În fierbințeala compartimentului încercam să mă cufund în vise. Nu a fost chip. La un moment dat s-au contopit văicărelile băiețelului cu privirile secerătoare ale bărbatului între două vârste, cu imaginea puloverului bleu al tipului serios care pare că se duce cu o treabă importantă. În fine, mă simțeam ca într-un film. Un film rusesc vechi. Gară pentru doi. Doi? Nu am fost niciodată doi. A fost o iluzie. Fiecare e pentru el. În fine. Să-i iau bilet. Să plece. Totul e bine chiar dacă nu e bine.
Ia să-și ia singură bilet. De ce să o tot împing eu de la spate. S-a bazat pe mine mereu. Gata. Sunt nervos. Eu am învățat-o să bea ceai maté. O nebunie de ceai. Toți marii scriitori sud americani beau ceai maté. Ei i-am dat așa ca să mai învețe ceva nou și de la mine. Îmi face mare plăcere să-i învăț pe cei dragi câte ceva din ce știu eu mai bine. Ea a luat o gură de ceai și s-a strâmbat. După prima gură. Ca să vezi! Cum poate cineva să-și facă o părere atât de clară din prima. Se spune că gusturile nu se discută. O, ba da. Se discută. Și încă cum. Gusturile se mai schimbă pe parcurs. Maté deci. Un gust divin. Eu îi simt și frunza și apa. Simt gustul lor separat. Planta e ușor amăruie parcă și un pic mentolată. Apa are și ea gust diferit. Dacă iei apă direct de la chiuvetă ceaiul prinde gustul acela ușor metalic. Dacă pui apă plată e altceva. Dar mai bine nu pune apă plată. Asta nu e o apă liberă. I se și spune îmbuteliată. Deci capturată. Și-a pierdut din gradul de libertate si un strop din personalitate. Ceaiul Maté vine dintr-o specie de plante din familia Aquifoliaceae, numit yerba mate (Ilex paraguariensis). M-am documentat ca să o impresionez. Am impresionat-o pe naiba. Uneori cred că e bine să le vinzi oamenilor chestiile pe care le vor. Locul comun. Lucrul deja știu. Să te apuci tu de prost să explici noutăți e o nebunie și o pierdere de vreme.
Cât costă un bilet dus? Doar dus. Dacă vrea să se întoarcă își ia ea bilet. Îmi fac eu iluzii. Da, la clasa a doua. Deși i-aș lua la clasa a treia dacă ar mai exista. Păcat că nu mai există. O și văd acolo într-un vagon capitonat cu lemn, dar să nu vă închipuiți ceva frumos. E mai degrabă jerpelit. Ca un marfar. Cu bănci simple de lemn din care în orice moment pot să-ți intre așchii în fund. Înțelegeți? Să-i intre, ce bine ar fi. Mă simt și eu un pic răzbunat. Locul să nu fie la geam, vă rog. Să nu caște gura după peisaje frumoase. Totuși mai bine să fie la geam locul. Haideți că m-am sucit. Îmi cer scuze. Că altfel cine știe, se apucă să vorbească cu vecinul de vis a vis. Clasa a patra nu există?
Bormașina, muzică de Bach. Înainte de plecare am vrut să ascult muzică de Bach, The Goldberg Variations. N-a fost chip, n-a fost chip. Vecinul dădea cu bormașina în perete. Cu furie. Și el pleacă. Tot cu același tren cu care plec și eu. Ne-au chemat noaptea. De parcă suntem furi. Nu suntem furi, suntem băieți cuminți și plecăm la moarte. Acum stau lângă tren, șiroind de ploaie. Nu-ș cum dracu’ de nu mi-am cumpărat mai multe pachete de țigări. Acum fumez ultima țigară și nici nu ne-am urnit din gară. Zice tipul ăla cu păr roșcat că mai am timp să dau o fugă până la chioșc să-mi fac provizii. Speră că-i dau și lui. Îi dau pe naiba. Să-și ia. Nu, nu mă duc. Cică ar fi bine să urcăm în vagon să vedem patul alocat. Așa ne-au zis că o să călătorim în cușete până la graniță. Apoi Dumnezeu cu mila. Nu se mai știe. O să ne ducă cu avionul. Se pare. Acum nu mai e ca pe vremuri când ți se explica totul pe îndelete. Acum totul e în regim de urgență. Nu sunt militar de profesie. Acum sunt luați toți cei care au vârsta și nu au vreun handicap. Am primit pe whatsapp o listă cu ce trebuie să iau și asta a fost tot. Listele astea ordonate sunt ca foile alea din avioanele de pasageri. Cu toată procedura de salvare. Cum cad măștile de oxigen, pe cine trebuie să ajuți, cum să te dai pe toboganul care te scoate din avionul avariat. Cică femeile să-și scoată pantofii cu toc ca să nu sfâșie plasticul ăla. Să râdă și curcile. Când cade avionul, cade și mori. Ce să ne mai păcălim. Așa e și cu lista mea. E inutilă. Pe lista mea de soldat sunt trecute: 3 perechi de maiouri albe, un săpun, aparat de ras, un carnet și un pix, o batistă, un cearșaf alb, o vestă de lână, ciorapi de lână, două flacoane transparente, o carte mică, poate fi și o versiune prescurtată a Bibliei. Cum o fi asta, mă rog. Poate că sunt păstrate doar momentele importante. Oare Dumnezeu ce-o spune la toată faza asta? Ce e interesant, cred eu, și demn de reținut, e că Adam nu a fost soldat niciodată. Nu a făcut armata. Nici nu exista armată pe vremea aceea. Adam nu a fost nici copil. Nici el nici Eva nu au avut copilărie. Deci nici copil nici soldat. Tată a fost. De mai multe ori. Cain, Abel, mai întâi. Cain l-a omorât pe Abel. Apoi s-a născut Seth. Apoi și alții al căror nume nu-l știu.
Oare când pleacă trenul meu? Am văzut odată un film documentar care mi-a plăcut foarte mult. Despre Orient – Express. Vagoanele sale sobre, compartimentele cu canapele tapițate cu stofe bune, dungate în culori de toamnă. Pe fiecare poliță de lângă geam stă frumos așezată o veioză cu abajur mătăsos. De culoare deschisă neapărat. În lumina lui îmi imaginez o mână de femeie care ține cu moliciune o carte mică deschisă pe la mijloc. În josul paginii, dacă închid ochii, văd degetul ei mic și foarte subțire cum ascunde cifra 49. De parcă vrea să o mângâie. Genunchii ei rotunzi sunt în umbră. Ochii plecați lasă leneșe genele negre. Oare de ce ochii femeilor au un rezervor nesecat de lacrimi? De ce plâng femeile? Mai ales când nu au motiv. Ea îmi tot repeta înainte să plece că i-au secat lacrimile. Pe naiba, nu îi secaseră. Mereu era loc de o bâzâială mică. Ăsta e farmecul ei. Cu care a și plecat. Femeile din Orient – Express par a nu avea vârstă. Cele tinere au un aer matur iar cele mai în vârstă au o încremenire atemporală. Ceea ce le caracterizează pe toate e acea lentoare cu care vin și pleacă. Circulă. Se mistuie prin compartimente pentru ca mai apoi să reapară într-o doară. Totul pare fără sens, cu un oarecare sens al lipsei de sens. Un volum volatil. O absență în continuă mișcare. O femeie. Nu a mea. A mea e departe.
Trenul meu de acum merge la război. Plouă ca dracu. Oare de ce tocmai azi când nu-mi face nici o plăcere? Ei nu îi plăcea ploaia. Mai ales cea torențială. Că o udă. Ei, na! Normal că te udă. Și ce e rău în asta? Era un film al lui Woody Allen, se petrecea la Paris. Un scriitor și logodnica lui. Ei nu îi plăcea să o ude ploaia. Lui i-ar fi plăcut. Ea se ascundea sub umbrele mari negre care îi asigurau drumul până la taxi, până la hotel, până în cameră, până în baie, până în pat direct la somn. Un somn sănătos. Fără vise. La finalul filmului el a întâlnit o altă femeie pe care nu o deranja să meargă prin ploaie. Ce simplu ar fi. Vă place ploaia? Vă place Brahms? Și de aici să curgă totul într-un mod natural, fără sincope, fără chinuri. Fără război. Toată treaba stă în cât de bine îți este cu tine când ești cu celălalt. Nici să te ferești de viață nu e o soluție. Că vine ea peste tine și te lovește ca trenul. Și ce faci? Am urcat și eu un pic să vad compartimentul în care o să călătoresc. Foarte sărăcăcios. Asta e. E un tren cazon. Patul meu e acoperit cu o pătură din lână roasă de molii. Are o culoare de mâl. Miroase a mâl. Câteva pete lăbărțate nepermis de mult îmi aduc aminte de cearceafurile de la mare în studenție. Ce vremuri. Nu se mai întorc. La un megafon ne anunță că în zece minute pleacă trenul. Doamne câte poți face în zece minute. Uneori mai multe ca într-o viață întreagă. În zece minute îți dai seama că o iubești. În zece minute te poate părăsi după o discuție care a durat exact atât. În zece minute faci compoziția pentru checul cu mac al Principesei, în tot atâta timp poți face un copil. Nu poți face școala. Asta îți ia clar mai mult. Nici cumpărături. Nu poți citi un roman. Dar poți citi o poezie. Poți să o mângâi pe ea. Dar nu poți face o nuntă. O căsătorie din 3 se termină prost. Sau continuă prost. Tot aia. Nu poți să fii operat. Dar ți se poate scoate măseaua de minte care-ți sparge creierii de durere. Deci chestiile cu adevărat importante pentru mine au durat fix zece minute.
Toată lumea să urce în tren! All aboard!
Trenul se urnește ca o namilă descleiată. Scrâșnește. Urlă. Stau în compartimentul meu. Un fel de cușcă din lemn prost. Din care aud toate zgomotele din vecini. Îmi vine să-mi pun mâinile la urechi. Nu vreau să mai aud nimic. Nu-i chip. Tot se aude. Mai rău e când nu-ți poți face să tacă vocea aia din cap. Aia pe care o avem cu toții. Unii i-au zis conștiință. Alții Jimminy Cricket. Hei Jimminy mai taci dracului odată! Că mi-ai împuiat capul numai cu prostii. Tot ce mi-ai spus că e bine să fac s-a întors împotriva mea. Spre exemplu să fiu sincer, deschis. Mi-am luat-o în bot ca să zic așa. Am dat detalii inutile cu alte cuvinte. Asta înseamnă sinceritatea, dragă Jimminy. Detalii inutile. Mai ești și luat de prost. Cuminte, băiete, cuminte. Tot tu mi-ai spus să nu stau singur. Că singurătatea e apăsătoare. E, într-adevăr. Dar atunci când sufletul îți arde de îndoială, atunci ori îți bagi capul într-un butoi cu apă rece ori schimbi macazul. Deci orice am face tot la căile ferate ajungem. Biata Anna. Kareninna adică. Nici ea nu a avut prea multă imaginație. Deh!
Toată lumea să coboare din tren!