Acolo la Monemvasia pe străzile înguste am avut impresia ca sunt în 1001 de nopți, e o cetate stranie, închisă, labirintică, înscrisă între ziduri ce formează un pătrat. Dacă infinitul nu îl conține și pe plus Unu ca în O mie și una de nopți, nu are nici un farmec. Închid ochii și mă gândesc la stânca Monemvasiei, Gibraltarul Greciei cum o numea Kazantzakis. Cerul e jos reflectat în mare, iar pamântul cățărat pe stânci e sus. Poți să stai și în cap dacă vrei o lume corectă. Dar cui îi trebuie ceva care nu îi corespunde? În spatele casei era o stânca în formă de amfiteatru, un fel de Epidavros natural. Am strigat ceva și după multe zile a venit generos și ecoul. Și asta m-a facut sa râd atât de tare, asa cum m-am distrat când am citit Lucas și meditațiile ecologice. Când am plâns, ecoul nu a revenit. Nu am stat bine niciodată la stări și euforii bucolice, pitorescul mă cam lasă rece, taina însă nu. Exista locuri tainice fără să aibă nici o urmă de pitoresc sau măcar de frumos, e altceva acolo, o parte din acel ceva e de fapt în privitor. În lumina stinsă a serii contururile devin moi, uneori mă uit la o pictură aproape pe întuneric chemând scânteia din mine. Cine vrea să încerce poate privi un chip pictat de la Fayoum, stând aproape pe întuneric. Și să-i privească ochii. Acolo e taina.

ARG 2014