Autor: Pavel Şuşară

Într-un climat artistic total dezorientat, oscilînd hilar, deşi înceracă să joace cartea dramatismului, între o epică grosieră, din recuzita previzibilă a artei de propagandă, şi diverse forme de insurecţie amnezică, încercarea de a păstra expresia în limitele umanului şi încrederea în dimensiunea estetică a artei, deşi atît de fireşti în sine, par un act de-a dreptul temerar, o adevărată aventură a comunicării şi a cunoaşterii. Asemenea unui moment de tandreţe pe cîmpul de luptă, printre cadavre şi maşinării spulberate, adică în total dezacord cu ambianţa, pictura Alinei Rizea, pentru cei cu o memorie exactă, Alina Gherasim, are întreaga încărcătură a unui gest de avangardă prin faptul, paradoxal, de a fi normală. In faţa suprafeţei albe, a marelui gol întemeietor, dacă îi putem spune, puţin emfatic, astfel, pictoriţa este perfect coerentă cu sine, cu propria sa natură, negociindu-şi întreaga realitate, pe cale de a fi instituită, strict cu virtualitatea pînzei sau a hîrtiei şi cu enorma forţă a limbajului, fără niciun pic de ipocrizie şi, mai ales, fără acea ocheadă narcisiacă aruncată peste umăr spre a urmări şi, eventual, spre a flata aşteptările privitorilor din afară. Din acestă pricină, pictura Alinei Rizea nu are nimic din frigiditatea obiectului premeditat, căruia i s-a fixat mai întîi scopul şi abia după aceea a fost realizat, conform unei reţete ale cărei ingrediente nu reuşesc, finalmente, să se combine şi să fuzioneze într-un tot organic. Negăsindu-se în situaţia, atît de frecventă în aceste momente, de a livra artă, de a vîna subvenţii şi de a fugi de stocuri, adică de a-şi supune creaţia unui flux mai mult sau mai puţin stereotip, artista a optat pentru cealaltă formulă, din ce în ce mai rară, şi anume a confesiunii implicite, a sondării sinelui prin cercetarea formei şi prin aprofundarea limbajului.
Disponibilă în egală măsură pentru exprimarea exactă, la rigoare, chiar austeră, prin desen, şi pentru cercetarea luminii, a mediilor transparente şi opace sugerate prin ton, pictoriţa îşi mărturiseşte, implicit, propria-i natură duală, aşezarea, într-un echilibru dinamic, între spiritul geometric şi voluptăţile materiei concrete, ale substanţei cromatice care se caută şi se construieşte pe sine însăşi. Sintetizată în obiecte complexe şi unitare, în imagini suficiente sieşi, această structură duală, oximoronică, nu exprimă doar o situaţie particulară, o natură artistică cu o anume identitate, ci, prin extrapolare, ea sugerează alcătuirea lumii înseşi, complementaritatea fundamentală a realităţii, în ansamblul ei. Prin jocurile combinatorii, prin alchimia subtilă a unor forme de limbaj, dar şi a unor energii, din registre diferite, creaţia obiectului artistic iese atît din reflexul mimetic faţă de formele preexistente cît şi din improvizaţia autistă, din haosul încorporat, dacă îi putem spune astfel, pe care derapajul faţă de modelele realului poate să le genereze.
Faţă de incoerenţa inevitabilă a extremelor, aşezarea firească a picturii Alinei Rizea în procesualitatea, în dinamica realului, şi nu în vecinătatea unor forme concrete, a unor morfologii deja constituite, pe care acesta le oferă cu generozitate, conferă imaginarului său artistic, dar şi lucrărilor propriu-zise, o coeziune interioară şi o logică intrinsecă de microcosm, de lume care funcţioneză după legităţi proprii. Există în această lume,
construită după principii ireductibile, întregul scenariu al devenirii, al edificarii, pe care propria noastră realitate nemijlocită îl identifică şi îl recunoaşte: ordinea geometrică iniţială, materia fluidă şi energiile combustive, explozia expresionistă de culoare, substanţele diverse, cu densităţi şi texturi diferiate, distribuite în colaje care traduc startificarea realului şi a fiinţei, izbucnirea cîte unui element figurativ, aluzii transparente la creaţia efectivă şi la sensul ei spiritual, toate, într-o sinteză care visează armonia şi frumusetea de dincolo de perisabil, se regasesc într-o creaţie artistică discretă, cu subtile nuanţe extrem-orientale, care este în masură să reabiliteze, fie şi pe un spaţiu mic, ideea că arta este mai mult decît suma unor elemente expresive, oricît ar fi ele de spectaculoase, aspiraţia ei ultimă fiind recuperarea transcendenţei şi, implicit, a propriei noastre raţiuni de a fi. Alina Rizea, în pofida tendinţei generale, ridică puţin vălul. Privitorului îi rămâne sarcina fundamentală de a vedea!