Autor: Aurelia MOCANU Observator Cultural Numărul: 758 – 6 Februarie 2015 Acum aproape un veac, jurnalul postum al lui Odilon Redon conţinea o observaţie asupra aventurii privirii: „Semnul misterului constă în aceea de a fi tot timpul în echivoc, în aspecte duble sau triple (imagini în imagini), forme în devenire, în funcţie de starea de spirit a privitorului“. Deplin productivă în era hipermontajului ima – ginii, Alina Rizea Gherasim pare că împrumută această strategie imaginativă şi nota de portativ cromatic a magului picturii simboliste. Artista este la cea de-a doua etalare consistentă pe simeză, după Arhitectura grădinii, prezentată la Centrul Artelor Vizuale – etaj, în 2013. Acum, la Galeria Simeza, circa 50 de montaje mixate şi anvelopate pictural (grafică-colaj-desen) se înseriază pe cinci scenarii:Poeţii,Muzeul Magistral, Drumul Mătăsii, Atlasul, Grădina Spiritului. Iconografia înaltă a imaginilor expuse în secvenţă populează un legato în acuarelă şi voalat de texturi celulozice. Din loc în loc, percepem un gong de ultramarin aşternut pe mici octogoane sau triedre. Sînt focalizări treptate de document vizual colat şi poetizat prin dispersii de culori oxidate. Apoi, cu filigranul de cili al peniţei caligrafice sau cu arborescenţa desenului fin în creion, artista densifică scena imaginilor. Ca decizie personală, le „învăluie“, le estompează cu „parcele de diafan“ prin lipiri cu boare-de-hîrtie. Presu punem o stare de invocare, prin gesturi plastice, a întîlnirii sale emoţional-intelective cu cîte un eon cultural: fie el Rembrandt la senectute, Edvard Munch, Masca lui Agamemnon ori poeme de Prévert, Pessoa, Gherasim Luca, Blaga. Aşternerea culorilor de apă se face ca sub lentile culisante de microscop, dublată de pînda configuratoare a graficianului pseudoilustrator. Tot din vastul areal al desenului colorat sînt valorizate cînd adîncimile de moar ale laviului, cînd tăria cernelurilor de pecete. Harta identitară a Alinei Rizea aparţine, generic, desenatorilor care, pe o linie de lirism congruent picturalului, şi-au pus în operă mitologii extrem de personale. Pentru publicul bucureştean, această distinsă castă porneşte de la şcoala lui Vasile Kazar, apoi din cea a lui Octav Grigorescu. Din generaţia spre seniorat a zilelor noastre, o voce sigură o reprezintă desenul colorat semnat de Ion Atanasiu Delamare. În borgesiana grădină a producţiei sale imaginative, Alina Rizea are o calitate admirabilă atît textural-plastică, cît şi livrescă, pe care n-o putem numi decît „viziuni in libris“. Distinctă rămîne curgerea enciclopedică, aparent dezinvoltă, a iconurilor din grafica colată şi colorată a artistei, un Nymphear al Bibliotecii.

Autor: Constantin Prut

”Discursul pictural pe care îl instituie Alina Rizea ne apare ca un act de întemeiere, ca semn al afirmării forţelor creatoare, al deschiderii unor procese raţionale în care fiinţa artistei îşi află identitatea. Starea iniţială a spaţiului său pictural nu angajează nici o tendinţă mimetică, fiind dominată de principii informale. Aceste „non-forme” sau „încă-non-forme” (ca să folosim termenii lui Georges Mathieu, promotorul taşismului) comunică cu haosul originar, cu tensiunile existente în selva oscura ce aparţine orizontului primordial.

Din momentul când se declanșează energiile creatoare, în curgerea indistinctă a materiei cromatice se ivesc primele organizări geometrice sau elemente figurative, toate rezultate ale înstăpânirii în câmpul imaginii a valorilor raționale. Cu o rară frenezie, artista se lasă invadată de o imagerie bogată, care ne pune în contact cu un necurpins teritoriu al imaginarului.

Fixând momentul ieșirii din zodiac informalului, grădina, explozia vegetalului amintește bucuriile ”primului om, în prima dimineață a lumii”. Alina Rizea crede în puterea regeneratoare a vegetalului, de aceea se apleacă cu o deosebită atenție asupra detaliilor. Uneori, privirea și simțul analitic se îndreaptă asupra rădăcinilor, care o impresionează cu vitalitatea lor, iar alteori se concentrează asupra florii, asupra limbajului cromatic.

Situându-și punctul de observație în centrul unei grădini, artista descoperă, dincolo de euforia de moment, sedimentele culturale ce însoțesc miracolul vegetației. Prin minuția execuției, prin rafinamentul formelor și nuanțelor, tablourile se încarcă de trimiteri la lumea Extremului Orient. O floare poate singură să dezvolte în jurul său întreaga poetică a vizibilului.

Într-o altă serie de lucrări, adâncind cufundarea în memoria intangibilă a timpului, Alina Rizea întâlnește chipuri pe care vrea să le salveze din jocul perisabil al întâmplării și să le aducă în actualitate. În drumul lor, aceste chipuri întâlnesc tușe deconstructive care se insinuează din fundalul imaginii, unde asemenea izbucniri libere au rămas din tensiunie de altădată. Dar oricât de insistente ar fi valurile abstracte, noile construcții, figurile din scenariile biblice sau cele ce evocă diverse instantanee culturale triumfă, destrămând umbrele petelor informale și impunând principiul ordinii.”

Autor:Gheorghe Pogan La vernisaj, căutând o cale simplă și folositoare pătrunderii în universul celor doi pictori, am rugat numerosul public prezent să-și imagineze că ne aflăm înlăuntrul tablourilor și peste noi ninge cu imagini. Strat după strat, noile imagini acopără imaginea inițială, dar nicipodată în întregime. Ea va răzbate la suprafață și va fi mereu parte a întregului zăpezii de imagini. Acoperind realul, straturile îi vor da o nouă formă și o nouă aparență. Într-un fel, această cale era sugerată chiar de pictura celor doi, mai direct și mai vizibil la Alina Rizea, mai sofisticat la Marin Gherasim. Este oarecum neobișnuit ca în creația pictorilor din aceeași familie, tată și fiică în cazul nostru, înrudiți și prin fondul comun de cultură, educație artistică și respect față de valoare, să existe o mai vizibilă distanțare stilistică, dar și o complementaritate surprinzătoare, dată de reliefarea altor trăsături stilistice prin care se afirmă originalitatea școlii românești de pictură și deplina ei maturitate. Dacă la Marin Gherasim putem vorbi de un sistem de semne, de o combinare expresivă a suprafețelor de culoare abstractă cu simboluri evocând fondul iconografic autohton, paleocreștin, sau a ortodoxiei deja afirmate, și sintezele geometrice ale anluminurilor și arhitecturii medievale românești, la Alina Rizea este evidentă constituirea unui sistem de imagini. Este o mutație de ordin intelectual, dar și una de ordin tehnic. Pictura lui Marin Gherasim evocă o operațiune de restaurare, de regăsire a reflexiei primordiale, moștenită cultural, cea prin care, câștigând rigorile geometriei, imaginea s-a desprins de realitatea evocată, dar i-a și încorporat conținutul și semnificațiile. Marin Gherasim a ales și dezvoltă exemplar o pictură a dezvăluirii credinței prin „matematicile” simetriilor, culorilor abstracte, acorporale, și formelor simbolice. Pictura Alinei Rizea este un montaj de forme și de timp. Imagini din timpuri și culturi diferite se aștern în straturi. Pe măsură ce se apropie de prim-plan și de îndepărtează de imaginea inițială, deja conceptualizată, se produce o dizolvare a figurativului în întinderile cromatice vibrate evocând întinderi cosmice ori structura atomică a materiei și, în cele din urmă, prin albul acaparator, lumina primordială. Prin firesc și forță a expresiei, Alina Rizea are corespondent în ceea ce inseamnă creația Magdalenei Rădulescu pentru pictura românească.   Expoziția comună a celor doi de la galeria Forma din Deva, parte dintr-o suită a expozițiilor de calitate, este un argument potrivit pentru a demonstra că există o școală românească de pictură. Ea are propria-i identitate europeană, originalitate și valoare, conjunctural, sper, împiedicate să se arate pe deplin lumii. Poți înlănțui un munte, pentru o vreme, dar nu-i vei putea înlănțui mereu măreția.

Marţi, 8 octombrie 2013, ora 18 la Calpe Gallery a avut loc vernisajul expoziţiei Marin Gherasim – Alina Rizea Gherasim, “Grădini, Chipuri, Zidiri”. Vor prezenta criticii de artă Alexandra Titu şi Constantin Prut. “Pentru pictura lui Marin Gherasim „zidirea” este o temă centrală. Acest concept ce acoperă in aceeaşi măsură o predicaţie şi o realitate rezultată din procesul în desfăşurare centrează creaţia sa încă din deceniul şapte, când ciclul „Oraşul” se configurează, marcând desprinderea sa de un figurativism expresionist încă legat de reprezentare pentru conceptualismul particular ce se va dezvolta într-un foarte coerent demers de integrare a nucleului sacralităţii parcurgând etapa referinţei istorice la patrimoniul cultural bizantin. (…) Arhitectura sacră a fost modelul esenţial, artistul refăcând din cicluri de etape dedicate elementelor structive (cupola, absida, porţile împărăteşti,) traseul spre centrul misteric în plenitudinea orizontală şi verticală a „spaţiului sofianic”. Cetatea, ca spaţiu rezervat la rândul său din spaţiul inform este versiunea intermediară dintre epicentru sacru şi ilimitarea profană – sau, mai exact, de o sacralitate difuză şi proliferantă, plurimorfă şi impură. Turnul concentrează vertical traseul aspiraţiei spre palierul pur al experienţei sacre. Dar, aşa cum o înregistrase seria deconstrucţiei şi reconstrucţiei absidei, orizontala integratoare a acestui topos al eternităţii şi salvării fusese atins de temporalitatea declinantă a istoriei, când sub presiunea recurenţelor atee profanul căzut sub timp blocase accesul evadării de sub imperiul istoriei. “– Alexandra Titu “Discursul pictural pe care îl instituie Alina Rizea ne apare ca un act de întemeiere, ca semn al afirmării forţelor creatoare, al deschiderii unor procese raţionale în care fiinţa artistei îşi află identitatea. Starea iniţială a spaţiului său pictural nu angajează nici o tendinţă mimetică, fiind dominată de principii informale. Aceste „non-forme” sau „încă-non-forme” (ca să folosim termenii lui Georges Mathieu, promotorul taşismului) comunică cu haosul originar, cu tensiunile existente în selva oscura ce aparţine orizontului primordial. “–Constantin Prut Expoziţia “Grădini, Chipuri, Zidiri” rămâne deschisă la Calpe Gallery în perioada 08.10 – 26.10.2013, între orele 16-20, de marţi până vineri, sâmbătă de la 11 la 15.

Autor: Victoria Anghelescu www.cotidianul.ro Alina Rizea expune la Căminul Artei – etaj – o selecţie de lucrări sub titlul “Arhitectura Grădinii”. Titlu exact şi înşelător în acelaşi timp. Exact pentru că, aşa cum scriam cu aproximativ un an în urmă, pentru artistă, peisajul se supune în primul rând conceptului. Înşelător, pentru că şi atunci când porneşte de la un loc concret, identificat, cum este cazul lucrării intitulate “Tescani”, de exemplu, Alina Rizea creează o grădină personală, pusă sub semnul metaforei sau al visării nutrite de universuri culturale, de călătorii intelectuale şi afective ce transformă spaţiul în “joc secund”. Sensibilitatea autoarei învăluie lumea vegetală, rarele clădiri, insectele, construind peisaje pe care le-am putea numi interioare, în care include, prin colaj, fragmente de umanitate aflate la graniţa citatului cultural cu introducerea în poveste. Formele geometrice consituie armătura unora dintre lucrări, ca un spaţiu ideal, generic, în care insecte, ca în “Arhitectura grădinii II”, construcţii cum ar fi “Conacul” sau animale-emblemă, precum căprioara din “Arhitectura grădinii IV”, devin semne ale misterului, puncte de plecare în construcţia unor lumi speciale. Precizia desenului, organizarea riguroasă a planurilor din unele opere sunt dublate de “invazia” culorii, când surdinizată, când izbucnind în pete de roşu sugestive, ca în “Amor fluture” sau “Rodia”, când în contrapuneri sesizante, de roşu şi negru sau în rafinat valorate tonuri de verde, de griuri, de ocruri conferind imaginii o universalitate şi o particulară ţesătură de visare. Dualitatea mijloacelor de expresie, racordul intim al liniei şi al culorii permit alunecarea continuă între concret şi ireal, călătoria între aici şi acum şi un altundeva şi un altă dată. O suprapunere subliniată de Alina Rizea prin suprafeţe semitransparente amintind de foiţa japoneză folosită de restauratori în demersul lor de a împrospăta pentru ochiul contemporanilor capodopere depozitate în memoria privitorului sau, uneori, uitate. Câteodată, titlul este el însuşi sugesiv, deschizând porţi memoriei culturale sau oniricului, ca în “Grădină toscană”, invitaţie la reiterarea Renaşterii, a poeziei parcurilor Familiei Medici sau a unor opere literare mai vechi sau mai noi. Un fel de palimpsest, de sondări ale trăirilor succesive care au modelat propriul mod de a comunica cu natura, cu peisajul virgin sau modelat de mâna omului. Alteori, secvenţe din realitate, minuţios construite, se transformă într-un univers de sine stătător, ca în “Măslin II” sau “Măslin III”, trunchiuri contorsionate, scoarţe de copac cu ridurile fin trasate, suspendate înr-un loc fără de loc. Parte, desigur, deşi invizibilă pentru privitor, a unui concept când aspirând în marea lui de verde şi ocru, când explodând în roşu vibrat de negru şi verde al compoziţiilor abstracte intitulate “Grădina mea I” sau “Grădina mea II”. Apropriere prin culoare a unui întreg univers. Şi tot această dualitate a meşteşugului dă coerenţă, în interiorul fiecărei opere, coexistenţei a două demersuri aparent contradictorii, rigoarea intelectuală şi senzualitatea, indusă în primul rând cromatic, dar şi prin detalii colate, cum ar fi portretul de femeie şi micul pat plutind insolit în “Geometria grădinii III” sau capul de cal trimiţând în plan secund femeia în roşu văzută din spate, incluse şi ele, nu mai puţin “suprarealist”, în “Geometria grădinii IV”. Grădinile Alinei Rizea devin astfel spaţiu imaginar, receptacul de trăiri şi de (re)începuturi de lume, subîntinse în mod egal de matrice culturale şi de tendinţa spre sacru. Şi pentru că am vorbit de sacru, este important de subliniat un alt aspect al creaţiei Alinei Rizea. Construirea unui univers propriu, perfect închegat şi complet diferit de acela al tatălui ei, Marin Gherasim, cu arhitecturile purtătoare explicit de sensul sacralităţii. Lucrările Alinei Rizea au apărut pe simeze încă de cum 20 de ani, atât în ţară, cât şi în străinătate. Întotdeauna marcate de aceeaşi complexitate a realizarii, fie în grafică, fie în pictură. Şi întotdeauna purtătoare ale semnelor modernităţii. Nu prin recurgerea la procedee de ultimă oră, ci prin sinceritatea trăirii, prin ştiinţa de a conferi insertului din realitate calitatea de declanşator al emoţiei, al sensibilităţii. Grădinile ei nu sunt opera unui arhitect, în pofida titlului expoziţiei, nu sunt italieneşti, franţuzeşti sau englezeşti. Sunt rememorări ale ideii de grădină, cu toate sensurile ce s-au dat acestui cuvânt din Antichitate la “delicii” lui Hieronymus Bosch, de la rococo la epoca actuală. Sunt o stare de spirit, un loc al trăirii, al visării, al interogărilor fundamentale. Şi mai sunt opera unui artist complet, stăpânind propriile mijloace de expresie, evoluând cu siguranţă în grafică şi în pictură, servindu-se cu egală pricepere de linie, de culoare, de colaj, de intervenţiile asupra elementului “străin” introdus în compoziţie. Şi cu uşurinţa de a se mişca organic între figurativ şi abstract.

Victoria Anghelescu

Publicat Miercuri, 06 martie 2013

Cotidianul.ro

Era nevoie de vorbitori pentru a salva ceremonialul si a face dintr-un eveniment personal alunui artist plastic un eveniment public si daca asa s-a instituit de-a lungul timpului, vorbitorii sunt si ei necesari pentru a confirma un streotip. Dar la Alina Rizea, mie tot imi vine sa ii spun Gherasim si cred ca e o fatalitate si nu o fisura de memorie , ar fi nevoie de mai multa vorba decat de aceea conventionala la un vernisaj, pentru ca realmente sunt lucruri foarte serioase de dezbatut, atat cat sunt lucrarile astea de fragile, asa cum sunt ele de usor de consumat la prima vedere. Pentru ca ce face Alina Rizea este un lucru extrem de complicat si de profund in acelasi timp. In primul rand ea manifesta un tip de comportament pe care l-am pierdut demult. Este un om liber. Artistii si-au pierdut libertatea in momentul in care s-au supus fie unor ideologii, fie unor presiuni din afara, indiferent de ce natura, cand spun ideologii nu spun neaparat ideologii represive, ci la ideologiile subtile, cele insidioase, cum sunt cele estetice, de pilda. Este un om liber pentru ca a reusit sa se desprinda de presiunea exteriorului larg, de presiunea fenomenului, pe de o parte, este un om liber pentru ca a reusit sa se desprinda de sub presiunea ambiantei imediate, de cea a familiei, pentru ca nu e usor ca intr-o casa unde ai crescut alaturi de modelul unor parinti extrem de puternici, cu personalitate extrem de bine definita si cu o creativitate in ofensiva permanenta, sa devii om liber, si sa iesi de sub determinismul acesta care in mod inevitabil supune firile mai slabe. In al doilea rand, Alina este un om liber pentru ca reuseste sa isi pastreze dimensiunea umana, intr-un moment in care arta este intr-un proces galopant de dezumanizare. Ea deine mai degraba un spectacol de dexteritati, devine mai mult o forma de neoconformism fata de presiunile exterioare mai mult sau mai putin evidente. Dar in ciuda faptului ca lucrarile ei sunt bidimensionale, sunt lucrari parietale, sunt lucrari care se agata pe pereti asa cum sunt lucrarile de factura traditionala, ea este la egala distanta si de modernitatea disolutiva, desi la prima vedere ea se inscrie in spatiul modernitatii, si de traditionalismul lenes, asa cum Arghezi vorbea de poezia lenesa, la un moment dat, de traditionalismul conformist. Multa lume cu optiuni radicale socoteste ca postmodernitatea este legata strict de noile medii si de tot felul de expresii vizuale si spatiale care nu includ instrumentarul si limbajul obisnuit al artei. Iarasi o forma de conformism care arata cat de ingusta este intelegerea noastra. Postmodernitatea este cu totul altceva, este inlocuirea verticalei cu orizontala. Scoaterea formelor din dinamica lor diacronica, din dinamica lor istorica si punerea lor in simultaneitate. Deci din punctul asta de vedere Alina Rizea este un tipic autor postmodern pentru ca privirea ei este o privire postapocaliptica. Este asa cum Gradina Edenului este cea fondatoare, este cea care a nascut viata si a fost ambianta cea mai potrivita pentru a aruncarea in lume, postapocalipsa tot in Gradina se manifesta, dupa ce Universul a fost restructurat. De fapt, performanta pe care o face Alina aicea e ca recompune universul dupa ce acesta a intrat in disolutie. Si este si o perspectiva tehnica aicea, ea inventariaza toate tehnicile care au fost la un moment dat in succesiunea exprimarii artistului si toate imaginile mentale pe care arta, pictura in mod special, dar nu numai pictura, si celelalte limbaje artistice le-au experimentat in timp. Avem aicea si colaj, avem si grafica, avem si pictura, avem si tridimensional, dar un tridimensional subtil, pentru ca ce este altceva colajul decat o experimentare, o punere alaturi de substante cu tactilitate, cu valori expresive si cu valori mecanice, cu valori materiale deosebite si diferite. Privite lucrarile din perspectiva asta se va vedea ca au relief, au profunzime, asa cum au extensie, asa au si adancime. Exista o lume figurativa si o lume nonfigurativa, exista o figuratie recuperata din memoria fenomenului si din memoria speciei si o reconstructie exact in situatia unui organism care a fost la un moment dat dezasamblat si apoi el se recompune, se reasambleaza si devine altceva pentru ca premizele care l-au tinut la un moment dat in functionare au iesit din uz, au fost depasite de noua functiune pe care tocmai a primit-o si dincolo de acest inventar, de aceasta enciclopedie a memoriei vizuale, aceasta enciclopedie a materialelor si a tehnicilor se naste un lucru fenomenal, se naste dimensiunea umana. Alina nu se sfieste sa isi manifeste sensibilitatea, sa isi manifeste valorile interioare, sa dea masura vibratiei in fata lumii in general si a lumii pe care tocmai o instituie prin noua sintaxa pe care o creeaza prin punerea laolalta a unor realitati disperse, a unor realitati care si-au epuizat propriile resurse. Nu vreau sa mai lungesc vorba, ca oricum am depasit cred ca limitele rezonabilului, caci probabil ati asistat la atatea vernisaje,macar in principiu daca nu efectiv la toate, insa realmente pe marginea acestei expozitii s-ar putea organiza un simpozion in care sa rediscutam limbajul, in care sa rediscutam codurile de comunicare vizuala, sa rediscutam perspectiva creatiei si mai ales in datele unei recuperari a naturii umane dincolo de spectacolul tehnic si de performantele mai mult sau mai putin rutiniere ale stiintei de a face ceva. Eu o felicit si ii sunt partener inca dinainte de a deschide expozitia si chiar de a-si organiza lucrarile in sensul asta si o sa ii fiu cu atat mai mult cu cat ne intalnim intr-o ideologie nu exterioara, ci intr-una implicita, aceea care se leaga de viata, de capacitatea de a pune in ceea ce faci o parte din interiorul tau si nu numai din cunostintele acumulate. Pavel Șușară

Autor: Mihai Plămădeală Observator Cultural februarie 2013 Între 21 februarie şi 6 martie 2013, Galeria Căminul Artei găzduieşte (la etaj) expoziţia Arhitectura grădinii, semnată de Alina Rizea. Tema aleasă de artistă, titlul şi morfologia se află deopotrivă în conjuncţie şi într-o relaţie coordonatoare, în contextul complementarităţii. Dacă grădina este laitmotivul, arhitectura reprezintă cu siguranţă calea. Corpusul de lucrări, gîndite şi realizate pe parcursul a aproape un deceniu, are la bază colajul, pictura, desenul şi intervenţia, toate acestea încadrabile în ceea ce s-ar putea numi generic tehnică mixtă. Povestea începe însă exact de aici. Grădina presupune artificialul, în sensul că ordinea naturală este trecută prin filtrul unor idei şi alegeri ale celui care o concepe, Pater Creator, (mare) arhitect, grădinar sau, de ce nu, artist. Grădinile Alinei Rizea pornesc de la modele reale pentru a-şi găsi rezolvările plastice într-o lume ce aparţine exclusiv ideilor şi în nici un caz naturii. Structura grădinilor englezești, franceze, orientale, renascentiste, rococo sau neoclasice este împrumutată de artistă pentru a fi supusă unor duble geometrizări: cea obiectivă, determinată de planurile în sine, şi cea subiectivă, a tăieturilor fizice şi colajului propus. Una dintre întrebările pe care şi le-ar putea pune o persoană ancorată exclusiv în concret ar fi legată de relaţia dintre titlul expoziţiei şi imaginile surprinse în lucrări. Aşadar, în ce măsură grădinile propuse nu pot fi interpretate, bunăoară, şi drept grafice ale taxei pe valoarea adăugată? Dacă nu este suficientă motivaţia voinţei artistice, putem invoca, în acest caz, interferenţa dintre figurativ şi abstract. Figurativul este inspirat în mod direct din „realităţile“ grădinii, în timp ce abstractul operează cu valori cromatice care trimit spre regnul vegetal. Geometria euclidiană, privită ca posibil plan arhitectural, se constituie în termenul mediu dintre cele două laturi. Stăm în continuare de vorbă cu Alina Rizea, care ne spune următoarele: „Nu am încercat să descriu, în imaginile pe care le fac, o poveste, nu sînt o ilustrare a unei grădini reale, ci, mai mult, o explorare în zona grădinilor semnificative ale istoriei, inclusiv o interogaţie privind Edenul. Prin titlurile alese, am evitat să ajung în zona unor metafore complicate, care ar fi fost mult prea îndepărtate de ceea ce încercam să realizez. Realitatea înseamnă pentru mine un loc din care îţi iei forţa, precum miticul Anteu, care, pentru a putea învinge într-o luptă, trebuia să menţină contactul cu pămîntul. Realitatea, respectiv imaginea ei, constituie un punct de pornire, de aceea insertul de realitate, chiar dacă mic din punct de vedere cantitativ şi aparent nesemnificativ, are o forţă aparte, constituindu-se în cheie de lectură pentru întreaga lucrare căreia îi aparţine. Zonele aparent libere au semnificaţia unui cosmos în devenire, a unui spaţiu care se construieşte permanent pe sine. Încerc să ordonez nonfigurativul într-un mod geometric, deoarece geometria oferă posibilitatea de a exprima, de a sugera lucruri pentru care nu există lexic, o modalitate de a te apropia de divinitate, deşi nu fac o pictură cu caracter religios. Aş spune că geometria ţine în ultimă instanţă de limbaj şi în acelaşi timp de concret“. Avem de-a face cu o operaţiune clasică de deconstrucţie şi de recontextualizare. Cu alte cuvinte, grădinile propuse ca imagini de către Alina Rizea nu sînt rezultatul extinderii pe orizontală, alte grădini ale unor aceloraşi tipuri şi tipologii, ci reprezintă reinventarea grădinii prin exerciţiu de privire, eventual de admiraţie. Acestea aparţin mai degrabă imaginaţiei decît memoriei. Elemente vizuale reale şi realist reprezentate sînt piese ale unor lucrări deloc caleidoscopice, care ţin fără nici un echivoc de morfologia grădinii. Integrarea lor în ansamblu conduce la rezolvări ritmice şi cromatice independente de limitele fizice ale fragmentelor portante ale imaginii. Cu alte cuvinte, nu avem de-a face cu un puzzle, ci cu un sistem organic compozit. Dincolo de rafinamentul cu care este tratată tema, privim o serie de lucrări iconice construite în relaţie cu principiile secţiunii de aur, care seduc independent de posibilele naraţiuni ataşate lor. Cei care doresc să intre în contact vizual cu Arhitectura grădinii nu trebuie decît să urce treptele Căminului Artei, păşind astfel într-o posibilă grădină suspendată. Mihai Plămădeală Observator Cultural februarie 2013 http://www.observatorcultural.ro/Arhitectura-gradinii*articleID_28262-articles_details.html