Vine o furtună și spulberă totul și apoi iar o iei de la capăt. Mi-am pus creioane de desen prin toate gențile și gentuțele, prin carnete, mape, lângă pat, chiar și în baie lângă un caiet mic de tot. Virginia Wolf în ”Hoinărind pe străzi – O aventură londoneză” face un siaj urban legat de acest pretext: creionul. Uneori e suficient să ai o țintă, oricare ar fi și să lași odgoanele să te tragă spre ea, tu neopunând nici cea mai mică rezistență însă făcând o pace personală cu ținta ta. Ceea ce pare o dovadă de egoism pur. Și ce?
Langa camera cu pereti inalti se afla o biblioteca impunatoare care aminteste de cea a lui Dumitru de la Tescani. Poate ca aceea, in realitate nu era o incapere atat de mare. Dar in ochii mei de copil avea alte proportii. Emotiile vaneaza mintea conducand-o in ritm alert si nesabuit, insa tocmai aceasta sublima nesabuinta face tot farmecul vietii. Pe rafturi cartile stau cuminti ca niste parti ale unui organism viu si tacut. Cartile pe care le-am ales sunt din domenii diferite insa ceea ce mi-a atras cu adevarat atentia este un exemplar gri de dimensiuni mici care acum sta culcat potrivinic pe un raft un pic deasupra ochilor mei ca un fronton pus peste niste coloane. Ce e straniu, este ca ieri cartea cu pricina nu era acolo. Statea cuminte peste verticala unui cotor alb cu linii fine aurii, Seneca. Acum troneaza peste niste povestiri ale lui Proust. Uneori cand inchizi ochii vezi mai bine lucrurile si nici o sursa de lumina, fie ea lumanare sau lanterna, nu iti este de ajutor. Acea carte sigur nu isi gaseste locul. Acum cinci zile am trecut pe langa ea si m-am prefacut ca nu o vad, era asezata intr-un echilibru instabil peste un Racine. Am certat-o in gand. Tocmai tu care ai facut efortul asta grozav sa te mentii in sensibilitatea secolului 20, tocmai tu faci ceea ce nicio carte a lui Sagan nu ar fi facut. Un alt exemplu, intr-o dimineata trandafirie ca o promisiune in diminetile din desert, cartea mea, deja o cunosc de ceva vreme, se mutase undeva sub nivelul ochilor, parca ar fi calculat o sectiune de aur si se culcase de-a binelea peste Suferintele tanarului Werther, o adevarata necuviinta. Am vrut sa o iau de acolo, sa-i spun ceva insa m-am gandit ca e mai bine sa o las in pace.
Tot ce mai pot spune azi este ca acea carte a plecat, asa bine, nu am mai gasit-o nicaieri.