Velasquez – Infanta Marguerite

Alteța voastră regală, permiteți-mi să vă pun colierul. Știu că vă strânge rochița, însă portretul trebuie să iasă perfect. Oh, nu, câinele vostru nu poate veni în atelierul maestrului Velasquez, vă dați seama ce ar face printre toate obiectele de acolo. Evantaiul alb e mult mai bun, da-ți-mi-l pe acela roz, nu se potrivește la rochia asta de culoarea piersicii. Gulerul e cam strâmb. Stați dreaptă, vă rog. Nu puteți să vă luați păpușa, ce să faceți cu ea acolo, trebuie să stați serioasă ca să puteți fi desenată și apoi pictată. De ce va strâmbați? Părul e puțin încâlcit, vreau doar să-l pieptăn, stați cuminte, nu mai trageți de guler, ce ați făcut cu evantaiul, are o gaură în el, nu trageți de colier se rupe și vai panglica aurie are dulceață pe ea, buclele lăsa-ți-le în pace, unde e celălalt pantof?, nu scoateți limba, nu e frumos, v-am mai spus că păpușa rămâne aici, Alteță! De ce plângeți? Vă implor să nu mai plângeți.

Chardin – Educatoarea și copilul

– Privește, spuse educatoarea, apoi repetă după mine: ”caprele mergeau în spatele micului păstor pe poteca îngustă din pădurea rară..” Nu ești atentă.
– Hai mai bine să ne jucăm.
– Uită-te la mine.
– De ce ai ascuns păpușa în dulap? Dă-mi-o de acolo!
– ”Apusul de soare era violet…”
– Dă-mi păpușa. Te spun!
– ”Și păstorul privea uimit…”
– De ce?!
– Pentru că peisajul era foarte frumos.
– Nuuuuu. De ce mi-ai luat păpușa? E de la mama. O vreau!
– Bine, uite cum facem. Pune degetul aici și urmărește ce-ți citesc. Apoi primești jucăria. ”În ceața deasă a serii micul păstor rătăcit căuta cu lacrimi în ochi drumul care-l îl despărțea de ai lui…”
– Te rog, joacă-te cu mine.