”Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita. ”

(Dante – Infernul)

Din pădurea mută

Când iese luna din vălurile negre și calea lactee suspină strângându-și ușor brațele-n mișcări concentrice, atunci eu plâng. Pe costumul meu apar noi cute, moi și argintii. Simt că lumea nu mă mai încape. Pe umărul vostru aș vrea să-mi las doar umbra pe care luna mi-a dăruit-o după lungi rugăminți. Nu am fost destinat banalității. Oamenii pe care te poți baza sunt adesea plictisitori, însă tocmai acesta este farmecul lor durabil. Dacă vă place viața liniștită, bucurați-vă de ei. Eu sunt actor, mereu pe drum, aproape seară de seară dau spectacole. Călătoresc prin lumea asta mult, însă nu am ajuns acolo unde visez să ajung. În Arcadia. Am auzit că este un loc foarte frumos, spun unii. Alții mai sceptici strâmbă din nas, locuri din astea sunt invenții, spun ei, iluzii, fantasmagorii. Păi asta fac și cu viața mea, o umplu cu iluzii ca să o pot trăi. Privește-mă!
Mut eu, voi spune o poezie, surdă tu, te rog ascult-o.
La lumina lunii, singur. Costumul alb lucește crud, iar umbra lui e în continuarea umbrei mele. Și amândouă spun adio.