Ritmuri de fado, adânci, cu naturalețe de Simona Constantinovici

1 ianuarie 1970

În peisajul literaturii de la noi, Alina Gherasim este o prozatoare atipică, surprinzătoare, care îmbină, pe spații narative mici, fragilitatea cu forța, stilul exuberant cu cel sobru, atins, la răstimpuri, de undele umorului bine temperat. Face parte din paradigma artiștilor plastici postmoderni, care simt acut nevoia să se exprime și-n scris. Prin Colonia de cormorani, un volum de povestiri incitant, format din 21 de piese, demonstrează, încă o dată, că nu va renunța defel la această pasiune. Sub spectrul unor evenimente care bulversează lumea contemporană, sub clopotul terorii instituite de șirul atentatelor care au avut loc în aeroportul de la Istanbul, în gara de la Madrid ori într-un restaurant parizian, se desfășoară povestirea primă, care dă titlul întregului volum, Colonia de cormorani. Personajele sunt prinse în turbionul unei realități care calcă apăsat pe logica destinelor. Cu ochiul vigilent al artistului, obișnuit a surprinde filigranatele detalii ale realității, cu accentuată poftă de a povesti ce vede și aude, asemenea unui corespondent de război, Alina Gherasim reînnoadă, cu alte unități de măsură, de această dată, traiectul povestirilor cuprinse, acum un an, în primul său volum de povestiri, Femeia-valiză. În textele sale, de obicei, se vorbește/ gândește mult, orchestrat, misterios, ca-ntr-o cuvă, înăbușit, cu perna la gură, parcă. Uneori, discursurile se suprapun, mai multe voci se intersectează, creând iluzia unei comunicări armonioase, augmentând, în fapt, incapacitatea de a trăi comme il faut. Frazarea, cu mărcile clare ale oralității și discontinuității discursive, imită fâlfâitul greoi de cormorani. Macabrul se instalează rapid, taie firul idilicelor începuturi de sens, amalgamatelor viețuiri. Povestiri-bestiar le-aș numi, pentru că apar păsări, animale, mereu, în structura lor. Cormorani, urși, pisici, șoimi. Personajele sunt familiarizate cu prezența acestora. Le monitorizează cadențele, intră într-o relație stranie cu ele. Adesea, descoperim povestiri cu frison, ritm, tâlc de basm. O pană de păun pierdută devine pretext al unei căutări de sine, cum se întâmplă în povestirea Kai, continuare sau doar referire postmodernă la un basm de Hans Christian Andersen, după cum ne sugerează motto-ul. Kai e numele unui băiat de poveste, cu ciob în ochi, la propriu, ajuns fabricant de lampioane, într-o lume care preferă contrastele și tonurile sufletești adânci. Apar, la tot pasul, întrebările retorice, interogațiile-ecou, acele prelungi mirări în fața a ceea ce se întâmplă, totul fiind adresat unui public intuit de autoare, partener discret în țeserea poveștii. Ca la teatru, se adresează, așadar, unui spectator, îi cere părerea, dar îl și conduce prin lumi doar de ea știute. Povestirea pare deschisă pentru cei dispuși să viziteze unghiuri narative noi, în doze de suprarealism autentic. Oralitatea primează, acel ton natural, neprelucrat. E o tehnică la care Alina Gherasim nu renunță ușor. E arma de atac, punctul forte în detectarea ariilor de narativitate pe care realitatea le ascunde. Fină observatoare a rutinei orașului, cunoscut sau necunoscut, autoarea se comportă ca un veritabil reality watcher, care sesizează și notează fluxul și refluxul complexelor mișcări interioare, ale vieții sufletești, psihice. Între real și ficțional, povestirile se încarcă permanent cu materia observațiilor subiacente. Povestirile debutează, adesea, ca o simfonie wagneriană și se termină-n tonuri calde, în pagini inundate de optimism, visare cu ochi deschiși, umor, pe alocuri. Tipologii umane diferite, extrase din multele călătorii, construiesc microuniversuri în carte. Fiecare povestire, de altfel, funcționează ca un microunivers, ca o capsulă narativă, cu, de cele mai multe ori, mecanisme fine și relativ simple de comunicare cu exteriorul. Femeia de serviciu, bodyguardul, portarul, birdwatcherul, grădinarul, jurnalistul, lampionagiul, prostituata, trainerul liber profesionist, imagini pregnante ale unei lumi în plin proces de derulare, cu fadoarea, cu măreția, cu slăbiciunile ei. Finalul, scurt și percutant, delimitat de restul textului, e întotdeauna punctul în care se năruie instinctual, se, cu grație, pulverizează conținutul povestirii, ca și când, după contemplare, artistul simte nevoia să-și strivească, să anuleze, cât mai sigur cu putință, porii încă deschiși ai creației. Cu accente de realism magic, ca-n povestirea cu grădinarul care dă foc, la final, grădinii unde lucrează, cu secvențe năucitoare dintr-o lume portugheză care seamănă atât de bine cu a noastră, cu suișuri și coborâșuri pe pantele narativității, ca-n basmele clasice, Alina Gherasim scrie natural. Simplitatea e atuul său, inhibarea oricărei sofisticării stilistice. Aflăm că, printre favoriții autoarei într-ale scriiturii, se numără imbatabilul Truman Capote, cu prozele sale scurte. Preferința merge și înspre literatura japoneză, cu care autoarea are în comun grija pentru captarea sensurilor interioare. Apare, la un moment dat, în povestirea Ceai sencha cu gust de ceapă, referirea la o scriitoare fictivă, un alter ego, probabil, Emiko Takashi, și la scenele erotice din romanele sale. Alina Gherasim sondează relațiile de cuplu, le demască punctele slabe, multe întâlnite invariabil, în toate căsniciile, acele mici aspecte care, prin repetare asiduă, consumă energiile și sfârtecă dureros relația. Meciul de tenis e povestirea care răvășește, poate, cel mai mult. Cu Luca, băiețelul atins de-o boală rară, tratat în străinătate. În contract era stipulată o clauză: părinții să participe, pe timpul fiecărui tratament, la câte un meci de tenis de mare șlem, ei nefiind cunoscători ai fenomenului sportiv. Tragic final, în care părinții, după moartea copilului, continuă să meargă la meciuri, ca pentru a nu rupe acel fir subțire de legătură între ei și Luca: ”Încă un turneu de tenis, încă o destinație. Australia. Galați-Melbourne. Mișto traseu. De data asta, Lidia și Marius s-au dus doar pentru meciuri. Le-au intrat în sânge. Acolo e vară. În țara de la antipozi.” Cea mai scurtă povestire, Cotele apelor Dunării, e o demonstrație de scriitură fortificată prin iterație. Sunt concentrate, aici, ca-ntr-un miez de nucă verde, toate viitoarele arome ale unor povestiri ce încă nu au fost scrise. ”Bunica Elena îi spunea lui Vlad să-și vadă de școală, să vorbească frumos și să nu se înhăiteze cu toți derbedeii. Tu ai cap bun, măi, Vlade. Vezi să nu te irosești ca Toma a lui Petre din capul străzii, îi spunea ea, în timp ce frământa aluatul moale ca o mână de copil. La radio se auzeau cotele apelor Dunării. Uf, apele astea o luaseră pe mama lui Vlad când el avea doi ani. Plecase cu o barcă, cu niște prieteni. Apoi, tatăl lui fugise în Serbia, pentru o viață mai bună. Le-a spus bunicilor că-l lasă pe cel mic până își face un rost pe acolo. Apoi, vine să-l ia. Nu a mai venit.” Într-o combinație paradoxală, de cinism, tristețe, amar-absurd și voie bună, povestirile Alinei Gherasim prind viață ca niște ikebana, când ample, cu vârful întins curajos spre înalt, când minimaliste, aerate, după cum realitatea își construiește sensurile, după cum, arborescent și discret, gândul bate.

”inima mea e o mică valiză gata de plecare” cronică de Simona Constantinovici

1 ianuarie 1970

Volumul de povestiri Femeia-valiză, semnat de pictorița Alina Gherasim, cu o prefață de Aurora Liiceanu, a ajuns în cutia mea poștală, pe la prânz, în 27 martie 2017. Tatăl autoarei, pictorul Marin Gherasim, aflu, cu stupoare, a murit în aceeași zi. Stranie alăturare de sensuri existențiale. Citesc și n-am cum să nu mă gândesc la moarte. Caut, în fiecare povestire, ecoul ei, reflectat în vitralii, ca-ntr-o biserică. Povestirile par scrise dintr-un suflu, ca atunci când penelul alunecă perfect pe pânză și nu mai poate fi, sub niciun chip, refăcută urma pe care a lăsat-o. Un fel de realism magic circulă prin frazele care nasc, în chip natural, povestirile acestei scriitoare. Descopăr cu uimire reflexele vieților de aproape, pictate și șterse, literă cu literă. O lume cât se poate de firească își etalează dimensiunile, unghiurile, fără pretențioase, abundente, inserții culturale, o lume a obiectelor care prind viață. Aceste obiecte întrețin comunicarea, povestea. În jurul lor, prin forța prezenței, își fac straniu cuib iubirile, relațiile deficitare dintre un el și o ea, mai mult destrămate, asimetrice, ca firul dus al macrameului bunicii. Valiza din piele de crocodil devine o interfață a unei astfel de relații. Indiciu al călătoriei, al decriptării prezentului prin trecut, de asemenea. În Plec, am niște bani de luat, se revine la valiza ca obiect al călătoriei și al decalatelor iubiri. ”Lola Zaza și-a instalat imensul bagaj. O suită impresionantă de valize de toate dimensiunile. Viața ei. Cum și inima mea e o mică valiză gata de plecare, cumva m-am bucurat.” (p. 143) Ne confruntăm cu literatura obiectelor. Imperiul lor cuprinde: valiza vie, care leagă amintirile între ele, fotoliul care păstrează intactă urma bunicului, pianul, masa principală, victoriană, din sufragerie, vie, și ea. Sau patul cu vedere la cimitir, din povestirea După paravan, vă rog!. Peste tot, sentimentul acut al neîmplinirii, al ireversibilei despărțiri. Povestea de cuplu, avariată grav, încearcă să-și refacă, din mers, contururile. Personajele Alinei Gherasim călătoresc mult, chiar și atunci când sunt legate de-un loc. Le întâlnim în avion, tren, vapor, mașină, chiar în unele mijloace de transport inventate. Călătorii pământene, călătorii intergalactice. Masa sub care se joacă o fetiță, inițiindu-se în tainele iubirii, devine tot un mijloc de transport, inedit. femeia valiza Povestirile sale au, ca orice text de dimensiuni rezonabile, meritul de a-i oferi cititorului un timp al său, extrem de prețios, în care să se întoarcă fidel, detașat, de câte ori are chef, la câte-un pasaj, la câte-o imagine, la câte-un cuvânt. Au potențial pentru a fi transformate cu ușurință în proze scurte, percutante, centrifugate prin raportare la o imagine-pilot. Proza scurtă este la modă azi, suport, printre altele, al unor cursuri de scriere creativă. Iocan este o foarte bună revistă românească de proză scurtă. Au apărut, până acum, la Editura Vellant, trei numere. Anul trecut, la Bistrița, s-a organizat un ”Festival de literatură și lectură”, având ca temă centrală tot proza scurtă. Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o resuscitare a interesului pentru o specie literară mai puțin privilegiată, în comparație cu romanul. Fotoliul, o povestire-colaj, asamblează file de jurnal sau, cel puțin, așa lasă autoarea să se înțeleagă. Filele sunt introduse, în alternanță, prin notări de tipul, din jurnalul meu; din jurnalul lui Catherine; din jurnalul mamei. De fapt, textele ar putea fi citite mai cu seamă în această manieră, ca niște pagini de literatură diaristică, fiindcă nu-s înscrise în scheme rigide, inflexibile, de funcționare. Par, mai degrabă, notițe dintr-un caiet ținut în sertarul cel mai de preț, alături de batiste parfumate, fotografii vechi, ochelari cu rame groase și alte nimicuri din care e confecționată viața. Un caiet în care se și pictează, uneori, în culori țipătoare sau doar pastelate. Aurora Liiceanu a surprins foarte bine acest aspect al ambivalenței în proza Alinei Gherasim: ”Ce mă încurcă cel mai mult este faptul că o percep pe Alina Gherasim ca mergând pe două șine, pe de o parte ea fiind în lumea cuvintelor și, pe de altă parte, fiind în lumea imaginilor și senzațiilor. Acest lucru creează o dificultate născută din intersecția acestor lumi și din impresia lăsată de apropierea realității de vis sau reverie sau invers.” (p. 7) Cafenea cu ieșire la mare e o proză monologată, reflexivă, detaliile conduc narația, atâta câtă există. Personajele trăiesc în natură, le place apa, marea, au nevoie acută de aer, de a respira adânc, ca și când, la tot pasul, s-ar sufoca. Senzația că cineva scrie pentru a nu se asfixia. Cumva fugărit, cumva țintuind în fotoliu, un cititor obosit, care, brusc, are o revelație. Fotoliul poate fi plasat și-ntr-o poieniță, nu neapărat în fața televizorului. Scenele permit permutările neconvenționale. ”Zmeiele înălțate sunt atât de multe încât pescărușii le ocolesc cu greu. Lucrurile par să fie legate între ele cu fire subțiri: zmeiele de copiii care se joacă, câinele acela simpatic în lesă roșie de stăpâna lui care își ascunde uimirea sub borurile unei pălării mari prinse bine sub bărbie cu o panglică, bona aia irlandeză de bara unui cărucior din care un copil își întinde nerăbdător mâinile spre zmeie.” (p. 46) Cercul desenat apăsat, pe zidul unei mănăstiri, de Marta, bucătăreasa, e un alt element textual prin care scriitoarea scoate, din chingile cotidianului, povestea. Mănăstirea de la 1364 transformată în pușcărie. Emil, prizonier în închisoarea construită în locul mănăstirii, se îndrăgostește iremediabil de femeia pe care o zărește arareori, fulgurant, în timpul plimbării, în curte. Iubirea lor e platonică, țesută-n mesaje scurte, telegrafice, trimise la răstimpuri. E cercul acela magic, desenat, odinioară, de Marta. Aburul acela febril, de incantație, de subtilă trăire, nici măcar atingere, a celuilalt, doar simțire. Ideea de cerc, de învăluire, de fină captare a destinului. Când am spus realism magic, m-am referit și la acea aură de poeticitate care străbate textul, până-n galaxiile sale ultime, acolo unde sunetul, culoarea, mirosul se transformă-ntr-altceva, imponderabil, ireal, infinit. Se poate vorbi despre simplitatea cu care autoarea construiește, nestingherită de convenții și utopii, textele. Nu se-mpiedică în nodurile niciunei instalații rebele, de ultimă generație. E atât de suplă frazarea și atât de dinamic sensul, încât îți vine să iei cartea cu tine, peste tot, s-o deschizi la întâmplare, să nu-ți pese că o virgulă sare din logica unei sintaxe comune. Sub masă aduce în prim-plan figura unei fetițe care trăiește chiar acolo, sub o masă. Povestea ei de iubire se consumă în același spațiu atipic, în secret, foarte departe de lumea iscoditoare, adultă: ”Trăim ca într-un iglu.” (p. 58) Unde, oare, se conservă mai bine totul, unde-i intimitatea reală? Stilul, prin prospețime și abandonarea capcanelor semantice, de orice fel, se aseamănă cu cel descoperit în scrierile autorului Eric-Emmanuel Schmitt. Există o puritate a notării, un ceva care nu poate fi mimat. Există, pur și simplu. Povestea se scrie instinctual. În Pianistul, asistăm la aceeași imposibilă iubire dintre un el, Gilles, și clarinetista Michelle. Ea e îndrăgostită, ca-n eterna poveste, de altul. Sinuciderea pianistului, în finalul povestirii, e notată en passant. Finalul se desprinde de text, ca și în celelalte proze, e o constatare, o propoziție, un efect, o perplexitate, o minimalizare, o metaforă. Era o zi frumoasă de vară e o altă povestire. Autoarea se joacă. Ghidușie amară: ”Rup o hârtie și o arunc la coș. Apoi rup alta. Și alta. Ce ar fi dacă aș scrie doar note de subsol la pagini albe iar pe paginile albe să desenez câte ceva. Sunt atâtea posibilități, ce mai.” (p. 85) sau, la sfârșitul aceluiași text: ”Îmi place viața mea așa cum e ea, cu Doris, căprioarele, Bob care strigă la mine, buticul, caldarâmul, biciclistul acela, bumbacul, schinduful, visul de ieri, liftul, becul chior, vitrina schimbătoare, creioanele pe care le iau numai de la Field’s, brățările indiene, roșul, totul Alandala.” (p. 92) În Domnul W, un critic literar și profesor universitar se transformă-n statuie de bronz. Ne aflăm în plin teatru absurd, tonurile de sarcasm se-mpletesc în cele de umor. În povestirea O iubire târzie, Mihail, un fost deținut politic în temnița de la Aiud, se îndrăgostește, la 80 de ani, de o femeie mult mai tânără ca el, cu părul negru, întâlnită zi de zi, în parc, pe-o bancă. Vânzătorul de bricabracuri ne trimite invariabil, printr-un declic produs la termenul secund din titlu, la romanele lui George Călinescu. Și descrierea păianjenului Manuel, a ”interesului leonardesc pentru toată construcția pânzei”, tot acolo ne trimite. Și la listele de cuvinte din recuzita avangardiștilor ne mai trimite. Alese astfel încât să creeze un tablou domestic, apropiat de suflet, acestea reduc tempoul frazării. Temporalitatea e brodată-n imagini cunoscute, preia formele apropiate, prezențele binefăcătoare: ”Orele zilei se numeau livada, melcul, drumul cu plopi, Tazlăul, Merăria, badminton, cabana, bucătăreasa, masa de ping-pong, portretul Marucăi, atelierul lui Bernea, pianul lui Enescu, covorul pe care am stat cu toții, Max și Moriț, câinii de care tu fugeai, barza salvată sau așa credeam noi copiii care o căram de colo-acolo într-o cutie, stelele căzătoare în noaptea neagră și toate dorințele puse atunci.” (p. 119) Se schimbă ritm, idei, se trece ușor de la una la alta, ca atunci când mergem pe stradă în deplină singurătate și, prin fața ochilor, ne trec secvențe demult uitate, dar și fire din prezent, laolaltă, suprapuse, instantanee-n colaj. Prozele împrumută din dinamica bătăilor inimii. Când palpitânde, punctând un ritm accelerat, când simple contemplări și înșiruri de cuvinte, care prefac ficțiunea în straniu instrument de captare a unei poeticități pure. Și mai e ceva. Un aer grav, ca o muzică interioară, greu sesizabilă. Avem nevoie de-un instrument special pentru captarea sunetelor care frâng armonii și reinventează altele, extraterestre. Întinși pe un șezlong, la malul mării, neapărat afară se citește cartea asta. Sau într-o încăpere imensă, cu mobilă puțină, cu ferestre larg deschise, să intre aerul, profund. Îmi place proza Alinei Gherasim și sunt convinsă că ar putea avea un public pe măsură. Umorul circulă nestingherit prin paginile acestei cărți. E, de altfel, un pertinent criteriu de verificare a calității unui volum de literatură. Fraza, cu toți porii deschiși, include, pe alocuri, asprimea unui narator-bufon, amplasat în culisele unei scene medievale, de commedia dell’arte, probabil. Asemănătoare cu monologul, discursul își permite să includă, în amalgam, tot felul de trăiri, observații, e ca un aparat de filmat lăsat să-și construiască à l’improviste imagistica. Apar și reflecții fugare asupra modului de a scrie. Înaintarea se face pe muchia textului, ca-n viață, așezând laolaltă secvențe care par a nu avea nimic în comun. Alina Gherasim le găsește liantul, se încăpățânează să deseneze în aer cuvinte, să le adune, firesc, cum aduni nisipul în castele. Firescul din prozele sale îi permite vizitatorului-cititor să se simtă confortabil. Între monotonie și bruiaj fonic, între depresie și chef nebun de a trăi se joacă echilibrul semantic al acestei cărți de un rafinament aparte, croită după tiparele unei sofisticate voci interioare. *Alina Gherasim, Femeia-valiză, povestiri, București, Editura Oscar Print, 2016. sursa: www.lapunkt.ro

Despre cartea Femeia-valiză – text de Robert Șerban

1 ianuarie 1970

Robert Șerban, scriitor „În lumea artelor, există o mulțime de interferențe: scriitori care pictează, pictori care scriu, muzicieni care dansează, care compun poezie, dansatori care fac regie de teatru, jurnaliști care înscenează spectacole. Dar, nu de puține ori, aceste interferențe par… dubioase. E greu de crezut, nu e așa, că un om poate face bine mai multe lucruri. Că poate avea mai multe talente. Total greșit! Iar exemple care vin să îmi confirme spusa sunt cu duiumul. Citisem, înainte de a apărea cartea, două proze ale Alinei Gherasim, și am rămas uluit de naturalețea cu care scrie; în literatură se vede cel mai rapid lipsa de naturalețe. Alina lucrează ca scriitor cu toate simțurile. Există scriitori vizuali, există scriitori de… stare, există scriitori ai micilor amănunte; or, ea pune la lucru și văzul și auzul și pipăitul și mirosul… Și de aici, poate, un firesc al scrierii pe care nu-l găsești foarte des. Se vede că nu e prefabricat. În plus, ea a învățat să scrie. Nu e suficient să fii sensibil, nu e suficient să fii un bun receptacul, să ai toate antenele în funcțiune… Cel mai greu e să transcrii ceea ce percepi. În definitiv, tu, ca artist, ca scriitor, faci o convenție care pe mine trebuie să mă capteze, să mă fure, să mă determine să o accept cât mai rapid. Alina are, în prozele ei, un suprarealism temperat care străbate toate… lumile pe care ea le conturează: e o lume a bătrânilor, e o lume a familiei, e o lume a nebunilor. Subiectele și intrigi foarte diverse, încât puteți să citiți cartea de absolut oriunde, nu există un fir epic ascuns al ei. Eu nu l-am detectat, cel puțin. Puteți să începeți cu ultima povestire – eu așa fac întotdeauna, mi se pare că acolo ar fi balastul unei cărți, în sensul bun, cel care dă greutate. În orice valiză intră aproape de toate, intră și aparatul de ras și lenjeria intimă și papucii de casă și prosopul și costumul de haine și sprayul; așa și aici, în „valiza” Alinei Gherasim, care e o carte foarte bine scrisă, cu o bună frazare, cu atenție la detalii, pe care nu o găsești foarte des în lumea prozei românești contemporane.” din cuvântul de lansare a cărții Femeia-valiză de Alina Gherasim, târgul internațional de carte Gaudeamus 2016

Marin and Alina Gherasim Bring Romanian Spirit to Gallery RIVAA article by DAVID STONE

1 ianuarie 1970

Memory-Continuity Saturday, May 7, the Roosevelt Island Visual Art Association opened a new exhibit in its main gallery at 527 Main Street. The collection of 60 works by Romanian Father and Daughter Marin and Alina Gherasim marks the second time in less than a month that RIVAA delivers top of the line European artists to Roosevelt Island. (See photo gallery below) Previously, on April 26, in alliance with RIVAA, Roosevelt Island Operating Corp. Acting President Susan Rosenthal unveiled Ulla and Gustav Kraitz’s sculpture Blue Dragon at its permanent home in Southpoint Park. The sculptors traveled here from Sweden for the unveiling, and this weekend, Alina Gherasim came to Roosevelt Island from her home in Romania. Her father Marin addressed the crowded gallery in a short film. The exhibit, which runs until May 29, is a special presentation sponsored by the Romanian Cultural Institute of New York. Father and Daughter Artists A member of the Romanian Artists’ Union since 1966, Marin Gherasim has been the group’s honorary president since 2012. His lifetime achievements in painting have been supplemented with his work as historian and teacher at the Institute of Art History of the Romanian Academy. 20 of his paintings appear in this show. A precise craftsman, the elder Gherasim’s pictures stem from the idea of “equating construction with the architecture of spirit.” Their careful designs reminded me of Paul Klee’s geometrically aligned images, except that Klee’s paintings were largely figurative while Gherasim’s are pure abstractions. His twenty paintings represent expressions of the otherwise invisible soul and are meant to make spirit known through the use of “imagined geometries.” My favorite from this show is Niche at Catacomb, a canvas passionately fired with spirited reds with just enough perimeter canvas showing to suggested an uncertain border. If any painting ever came from the heart, this one did. Alina Gherasim is a different stylist than her father. Although she also deals with spiritual matters, she shows an airier touch, less dense and infused with an essence of play. In fact, when I asked about her use of materials in her collages and rephrased what she told me as “whatever works,” she smiled and responded, “like a Woody Allen movie.” Her creations are of a brighter spirit than that of the legendary American filmmaker, but that doesn’t mean they are less serious. Ms. Gherasim tackles abstract portraits of Da Vinci, Vermeer, Titian and Rembrandt as if they weren’t unapproachable masters but companions of spirit. The portraits are made from paper, some of it painted before joining the collage, some of it after, spices and more around a central image from the subject’s art. The lyrical results suggest artistic sensibilities coalescing in the act of creation. Among her 40 works in this show are others of less familiar subjects and an engrossing group illustrating the souls of people with names unlikely to be known to many of us. An Exhibit That Almost Wasn’t “We couldn’t have done this without all the help from local people,” said Eduard Andrei, Programs Manager at the Romanian Cultural Institute and the point person for putting the exhibit together. Instead of days to mount the show, they had to hang it in a period of hours since much of it arrived in New York far later than expected. Valeriu Boborelu and the experienced team at RIVAA pulled all their resources together to put up a show that looks as finished as any previous one at the gallery. Once again, we have a chance to appreciate the strength, connections and exuberance of our Roosevelt Island artists’ collective and its ability to deliver world class art, free of charge to our community.

Alina Gherasim – Transparenţe text de Onisim Colta

1 ianuarie 1970

Alina Gherasim – Transparenţe Primele lucrări semnate Alina Gherasim am avut prilejul să le văd cu câţiva ani în urmă, în cadrul ultimelor ediţii ale Bienalei Internaţionale meeting point-arad biennial şi respectiv a celor de grafică mică (B.I.G.-AR), tot internaţionale şi tot la Arad. Lucrările artistei şi-au câştigat în timp o admirabilă coerenţă în baza unei alese sensibilităţi, guvernată şi susţinută de o rafinată cultură vizuală. Formaţia sa de scenograf o avantajează conferind o fermecătoare prospeţime fiecăreia din plăsmuirile sale. Explorările plastice i-au reglat până la acordul fin relaţionările semnelor, ţesătura de palimpsest a ansamblului compoziţional. Lucrările par sensibilisime studii de atelier ale unui artist preocupat constant de recuperarea parcă a sintezei imagine-cuvânt, a ideii de artă totală.Acestea poartă titluri, care au mereu ceva „a spune”. Nu suportă gratuitatea în sine, oricât de seducătoare ar putea deveni aceasta doar prin măiastra orchestrare a manualităţii. Alina Gherasim reuşeşte să aşeze în bună cumpănire dozaje armonizate de linie-pată de culoare, spirit de fineţe-spirit de geometrie. Din fiecare lucrare răzbate bucuria jocului semnelor a căror pendulare semantică se mişcă între organicul pur şi geometria cea mai abstractă, din acest joc rezultând cuceritoare contraste formale şi cromatice. Atenţia specială acordată calităţii materiale a suportului ca şi a detaliilor de desen în peniţă sau chiar trăgător de tuş dau „carate” noi fiecărei imagini.Jocul densităţilor este într-un permanent echilibru cu jocul diluţiilor, al transparenţelor diafane ale laviurilor. Aceste laviuri îşi etalează calităţile ajutate şi de modul cum absoarbe suportul zemurile transparente de acuarelă şi tuş colorat. La fel, este exploatată cu maximă sensibilitate textura hârtiei de marcă, de acuarelă, dând bogăţie suprafeţei grafice, prin adăugarea de noi şi noi nuanţe cromatice sau de diafane griuri colorate. Artista îşi găseşte rodnice impulsuri în versurile lui Omar Khayyam ori scrierile lui Gherasim Luca, Prevert, Pesooa sau Blaga. Din străvezii nebuloase se înfiripă lumi în care lirismul şi rigoarea geometriei îşi dau mâna. Poezia se naşte din poezie.Cea din cuvinte o impulsionează pe cea din imagini. Chipurile Alinei Gherasim vin tot din lumea artei, fie că sunt de la Pompei sau Herculanum, fie din pictura lui Vermer, a lui Petrus Christus sau Rembrandt, sau din alte locuri. Fragmentele de hârtie japoneză, care „în-văluie” prin colare, parţial, acele chipuri, le sporeşte misterul prin jocul de ocultări şi revelări, aduse de transparenţele şi opacizările subtile ale fragmentelor sau fâşiilor albe sau de fine nuanţe. Alina Gherasim şi-a circumscris o viziune personală în tot ce face, fapt care-i asigură o agreabilă unitate stilistică, o identitate clară, o amprentă inconfundabilă în arta contemporană. Recenta expoziţie semnată de artistă, organizată de Institutul Cultural Român de la New York la Galeria „Rivaa”, alături de pictură de Marin Gherasim, a stârnit legitima admiraţie a publicului, a oamenilor de cultură de peste ocean. Revista ARCA Arad, nr. 7-8-9 / 2016

Priveşte şi vei vedea!

1 ianuarie 1970

Autor: Pavel Şuşară Într-un climat artistic total dezorientat, oscilînd hilar, deşi înceracă să joace cartea dramatismului, între o epică grosieră, din recuzita previzibilă a artei de propagandă, şi diverse forme de insurecţie amnezică, încercarea de a păstra expresia în limitele umanului şi încrederea în dimensiunea estetică a artei, deşi atît de fireşti în sine, par un act de-a dreptul temerar, o adevărată aventură a comunicării şi a cunoaşterii. Asemenea unui moment de tandreţe pe cîmpul de luptă, printre cadavre şi maşinării spulberate, adică în total dezacord cu ambianţa, pictura Alinei Rizea, pentru cei cu o memorie exactă, Alina Gherasim, are întreaga încărcătură a unui gest de avangardă prin faptul, paradoxal, de a fi normală. In faţa suprafeţei albe, a marelui gol întemeietor, dacă îi putem spune, puţin emfatic, astfel, pictoriţa este perfect coerentă cu sine, cu propria sa natură, negociindu-şi întreaga realitate, pe cale de a fi instituită, strict cu virtualitatea pînzei sau a hîrtiei şi cu enorma forţă a limbajului, fără niciun pic de ipocrizie şi, mai ales, fără acea ocheadă narcisiacă aruncată peste umăr spre a urmări şi, eventual, spre a flata aşteptările privitorilor din afară. Din acestă pricină, pictura Alinei Rizea nu are nimic din frigiditatea obiectului premeditat, căruia i s-a fixat mai întîi scopul şi abia după aceea a fost realizat, conform unei reţete ale cărei ingrediente nu reuşesc, finalmente, să se combine şi să fuzioneze într-un tot organic. Negăsindu-se în situaţia, atît de frecventă în aceste momente, de a livra artă, de a vîna subvenţii şi de a fugi de stocuri, adică de a-şi supune creaţia unui flux mai mult sau mai puţin stereotip, artista a optat pentru cealaltă formulă, din ce în ce mai rară, şi anume a confesiunii implicite, a sondării sinelui prin cercetarea formei şi prin aprofundarea limbajului. Disponibilă în egală măsură pentru exprimarea exactă, la rigoare, chiar austeră, prin desen, şi pentru cercetarea luminii, a mediilor transparente şi opace sugerate prin ton, pictoriţa îşi mărturiseşte, implicit, propria-i natură duală, aşezarea, într-un echilibru dinamic, între spiritul geometric şi voluptăţile materiei concrete, ale substanţei cromatice care se caută şi se construieşte pe sine însăşi. Sintetizată în obiecte complexe şi unitare, în imagini suficiente sieşi, această structură duală, oximoronică, nu exprimă doar o situaţie particulară, o natură artistică cu o anume identitate, ci, prin extrapolare, ea sugerează alcătuirea lumii înseşi, complementaritatea fundamentală a realităţii, în ansamblul ei. Prin jocurile combinatorii, prin alchimia subtilă a unor forme de limbaj, dar şi a unor energii, din registre diferite, creaţia obiectului artistic iese atît din reflexul mimetic faţă de formele preexistente cît şi din improvizaţia autistă, din haosul încorporat, dacă îi putem spune astfel, pe care derapajul faţă de modelele realului poate să le genereze. Faţă de incoerenţa inevitabilă a extremelor, aşezarea firească a picturii Alinei Rizea în procesualitatea, în dinamica realului, şi nu în vecinătatea unor forme concrete, a unor morfologii deja constituite, pe care acesta le oferă cu generozitate, conferă imaginarului său artistic, dar şi lucrărilor propriu-zise, o coeziune interioară şi o logică intrinsecă de microcosm, de lume care funcţioneză după legităţi proprii. Există în această lume, construită după principii ireductibile, întregul scenariu al devenirii, al edificarii, pe care propria noastră realitate nemijlocită îl identifică şi îl recunoaşte: ordinea geometrică iniţială, materia fluidă şi energiile combustive, explozia expresionistă de culoare, substanţele diverse, cu densităţi şi texturi diferiate, distribuite în colaje care traduc startificarea realului şi a fiinţei, izbucnirea cîte unui element figurativ, aluzii transparente la creaţia efectivă şi la sensul ei spiritual, toate, într-o sinteză care visează armonia şi frumusetea de dincolo de perisabil, se regasesc într-o creaţie artistică discretă, cu subtile nuanţe extrem-orientale, care este în masură să reabiliteze, fie şi pe un spaţiu mic, ideea că arta este mai mult decît suma unor elemente expresive, oricît ar fi ele de spectaculoase, aspiraţia ei ultimă fiind recuperarea transcendenţei şi, implicit, a propriei noastre raţiuni de a fi. Alina Rizea, în pofida tendinţei generale, ridică puţin vălul. Privitorului îi rămâne sarcina fundamentală de a vedea!

„Grădina, loc logic al timpului” de Iolanda Malamen

1 ianuarie 1970

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5240&editie=198 ”Alina Rizea Gherasim este, după cum se vede, un artist cu o activitate în ascensiune, avînd, în ultimii ani, participări constante la cele mai multe expoziţii de grafică şi pictură. Expoziţia Chipuri şi locuri, de la Simeza (februarie 2015), a doua personală a Alinei Rizea Gherasim, mărturiseşte o consecvenţă estetic-personală care, iată, şi de data aceasta a adus în atenţia publicului gesturile unei desfătări scripturale şi ecourile ei diafan-descriptive. Artista relaţionează cu motivul literar de la care porneşte, creînd un scenariu propriu vizual, din cromatici întinse, de cele mai multe ori şoptit (rareori din peceţi cromatice accentuat-impulsive), din tresăriri muzicale, contraste, senzualităţi, geometrii şi grafii complementare. Imaginile produc sunete, formele şi culorile reformează şi deformează, şi chipuri recognoscibile cultural-universal, colate cu fragmentele unei materii mătăsoase, purtînd urme ale însîngerării, se succed ca într-un fast al veşniciei. Lecturile asimilate spiritual şi emoţional au dobîndit printr-un auxiliu artistic repere ale unei selecţii departe de-a fi aleatorie. Uneori, imaginea are o funcţie de „potolire” sacrificială a textului, răspîndind o puritate încîntătoare. Transferul de transparenţe ale imaginarului către cuvinte şi frazări nu dezmembrează construcţia, dimpotrivă, îi dă hrană şi echilibru vital, suficient de vibrat şi înrădăcinat într-o complexă statornicire. Cuvintele, cele care se citesc, cît şi cele care au rămas în memorie cu îndreptăţirea „păcatului” nerostit, sunt prezente prin toţi porii lucrărilor, săgetînd şi absorbind, imunizînd materia, fără excese grafice. Erotismul are şi el partea lui de conţinut, de adevăr (v. de ex. „Almasˮ − Gherasim Luca) şi artista ştie să-i transcrie, cu rafinate pulsiuni, zbaterea viscerală. Artiştii şi-au consolidat întotdeauna viziunea faţă de opera literară prin interpretări proprii, prin „planificări” tainice ale luminii şi umbrelor, prin împrieteniri insolite. Alina Rizea Gherasim este un artist foarte atent la detaliile simbiotice, la vacuităţile rostirilor, la zborul lor, la solemnitatea înfloririlor şi a rodirilor. Fluide şi delicate, culorile îşi desfac şi îşi întind curgerea, în subtile straturi de nuanţe, lăsînd mai mult sau mai puţin descoperit desenul şi cuvintele însoţitoare, caligrafiate lapidar, mistică a locurilor în care privirea şi paşii au zăbovit. Roşul crud, ambiguizat de plutiri umbroase, rozul care dă impresia de visare, de irealitate, accentele de albastru şi de mov, alăturate unor verziuri cîndva cărnoase, astăzi parcă şterse de timp, dau o senzaţie de hieratic, de mărturisire. Tehnicile mixte folosite, tuşuri, creion, peniţă, imagini foto, colaje, recompun din linii popasuri intersectate cu multă fineţe. Culorile limpezi sunt un scurt intermezzo printre nuanţe indecise care par că ar fumega. Tot acest imaginar inserează memoria unor lecturi, cu metafore plăsmuite de multe ori sibilinic, lăsîndu-i cuvîntului spaţii de depozitare şi puterea de încîntare. Abstragerea de la realitatea imediată, palpabilă, se face prin această extragere a realităţii dintr-o realitate ficţională, în care poezia are un rang aparte − Gherasim Luca, Lucian Blaga, Jacques Prevert, Fernando Pessoa, Omar Khayyam, din ale căror opere artista a transcris fragmente depozitare de revelaţii şi de esenţe melodioase. Cuvintele sunt înglobate organic în magma imaginarului, într-o solidarizare explicită şi totodată misionară. Există o scenografie bine pusă în pagină; fiecare lucrare împrăştie difuz seminţele unui minunat meşteşug. Artiştii din această stirpe sunt asemenea orfevrilor din vechime, la care un detaliu semnifica o întreagă lume. Liniile fine ale desenului au precizie geometrică şi o celeritate minimală. Uneori, el trădează bucuria de-a copilări suav printre preţioasele izbucniri de sintagme cromatice. Un lirism fluent iradiază din lucrări, iar gruparea lor în capitole definite, exprimă conţinutul spiritual şi emoţional pe care artista l-a plăsmuit în popasuri numite: Atlasul Grădinii spiritului, Drumul Mătăsii, Muzeul Magistral. O recucerire a Paradisului spiritual, o întoarcere proustiană la sensurile poeziei, ca semnificant al cunoaşterii, o desfătare a cuvintelor. Rodia, fructul încărcat cu atîta simbolistică, fruct edenic, denumit şi hrana morţilor, dar şi simbol al abundenţei şi fertilităţii, pluteşte ca o nacelă prin multe dintre lucrări, uneori ermetizînd seminţele roşii senzuale, alteori dăruindu-le cu voluptate vederii. Contemplarea identitară a grădinii spiritului, „Grădina, loc logic al timpului”  (Bruno Liebrucks), estetica şi etica ei, asfinţit şi crepuscul, dematerializări catifelate, extensii arborescente ale desenului, filtre de lumini ş.a.m.d. aparţin unui spaţiu al comunicării verbale. Senzaţia că tot ce se „întîmplă” în aceste serii de lucrări este clădit pe afirmaţia lui Hölderlin: „Numai în frumuseţe se înfrăţesc adevărul şi binele” este una puternică. Vocile se suprapun, se risipesc, se sting, apoi revin, ca să-şi trăiască desfătarea, într-o abundenţă de popasuri şi curgeri atinse parcă numai de aer. Nu puteau lipsi cărţile-obiect, pe care, bineînţeles, artista le-a construit ca pe nişte jurnale în care imaginea şi cuvîntul se înscriu prin contracţia gesturilor şi a timpului, în aceeaşi intensă combustie spirituală. Ardengo Soffici îi atribuia artei justeţea „calmului divin” care presupune „actualizarea unui acord nou şi perfect de senzaţii, de forme şi imagini”. Lucrările Alinei Rizea Gherasim se înscriu în această sintagmă atotcuprinzătoare, care armonizează senzaţii, forme şi imagini. Un mod de-a reînnoi veşnicia şi de a concepe identităţi şi ecouri, un mod de a recupera timpul de care nu vrei să te pierzi, aliindu-te cu el în minunate celebrări. Ceva o sprijină cu adevărat, slujindu-i talentul şi nesaţiul destăinuirii; acel „ceva” nu poate însemna decît fericirea lecturilor.” Iolanda Malamen – Revista Luceafărul, nr. 2 / 2015

Misterioasele „Chipuri și locuri” ale Alinei Rizea

1 ianuarie 1970

ARTE • EXPOZIŢII (SIMEZA 3-17 februarie 2015) Alina Rizea Gherasim, prezentă pe simeze încă din 1992, dar preponderent în expoziţii de grup, a deschis recent a doua sa personală în Bucureşti, la Galeria Simeza, intitulată Chipuri şi locuri. La începutul anului 2013 scriam cu ocazia primei ei expoziţii, Arhitectura Grădinii, că ne aflăm în faţa uneigrădini personale, pusăsub semnul metaforei sau al visării nutritede universuri culturale, de călătorii intelectuale şi afective ce transformă spaţiul în “joc secund”. Afirmaţia rămâne, în mare măsură, valabilă şi pentru creaţia actuală a artistei.  

Chip VII

Alina Rizea Gherasim este fiica pictorului Marin Gherasim, a cărui personalitate puternică are un loc bine marcat în arta românească contemporană. La prima vedere, nimic nu îi apropie pe cei doi artişti. Şi totuşi, regăsim, dincolo de mijloacele diferite de expesie, o înrudire în zonaspirituală, cea a tatălui, aplecată către sacru, cea a fiicei, hrănită de o memorie culturală, filtrată printr-o sensibilitate remarcabilă.  

Rodia

De altfel, într-un dialog cu Marin Gherasim, acesta mărturisea: “Faptul că şi-a găsit o lume a ei de semnificaţii, de forme, că şi-a forjat în timp o cultură, că este capabilă să vehiculeze simboluri speciale, încercând să le îmbine cu contemplarea naturii, mă bucură. Una dintre seriile ei de lucrări este cea a măslinilor. Măslinul, prin natura sa, este o formă extrem de expresivă. Chiar cu o numită virulenţă în modul de a creşte, de a se desfăşura. Dar el are şi componentă spirituală, pentru că te duce cu gândul la Grădina Ghetsimani în care Christos s-a rugat pentru ultima oară. Apoi, faptul că are acces la o serie de simboluri, de foarte multe naturi, chiar esoterice sau medievale ori renascentiste, pe care le introduce cu discreţie în lucrările ei, îmi arată că Alina Rizea, cum este acum numele ei de doamnă, este o personalitate constituită, are o tandreţe a fiinţei care face ca operele ei să nu fie rezultatul numai al unui act de voinţă”.   Această simbolistică intelectuală o regăsim şi în expoziţia de la galeriile Simeza, structurată pe cinci scenarii: Poeţii, Muzeul Magistral, Drumul Mătăsii, Atlasul, Grădina Spiritului. O regăsim fie în seria Chipurilor, cu incursiuni în universul lui Rembrandt, al suavelor figuri leonardeşti sau al celor descinse din pictura lui Vermeer, fie în cea a figurilor de Poeţi, de la Prévert, Gherasim Luca sau Pessoa la Blaga, sau în lucrările cu repere mai îndepărtate în timp, cum ar fi pictura Renaşterii, portretele de la Fayum sau frescele murale ale antichităţii. Regăsim şi rapeluri la Arhitectura grădinii, de data aceasta şi cu transparente aluzii biblice, ca în Grădina Ghetsimani, dominată de alburi, şi griuri, cu elementele matriale ocultate de colajul în hârtie cu diferite grade de transparenţă, de o simbolică lumină.  

Cartea Grădinii IV

Realizate în tehnică mixtă, în care desenul sau laviul îşi alătură colajul, toate aceste figuri, coborâte din istoria artelor sau din cea a literaturii, “se uită” la privitor din spatele unui “ecran”, format fie din semitransparentele foiţe de hârtie manuală, preparată chiar de artistă, cu texturi subtil dozate, fie din propriile fragmente de texte. Aceste suprapuneri de transparenţe, de fluid şi opac, jocul între elementele realiste şi cele trimiţând către abstract creează tensiunea şi misterul lucrărilor Alinei Rizea.  

Atlas

“Ecranul” este menit să delimiteze două spaţii temporale şi să primească în acelaşi timp vibrarea artistei în dialogul cu alte spirite, alte timpuri, alte locuri. În unele lucrări, o armătură geometrică configurează spaţiul ideal ce conferă generalitate motivului particular. Ea apare mai ales în Grădini, unde dinamica desen-culoare, formal şi informal, explicit şi ascuns construieşte o lume complexă în care motivul şi eu-l creator par să se confunde. Imaginile devin un fel de palimpsest, de sondări ale trăirilor succesive care au modelat propriul mod de a comunica cu natura, cu peisajul virgin sau modelat de mâna omului, cu devenirea gândirii, cu spiritualitatea.

Prevert

Alteori, culoarea izbucneşte în pete sugestive de roşu, ca în Rodia, sau aşterne un văl catifelat peste simboluri, texte şi figuri, cu valorări subtile ca tot atâtea vibraţii insesizabile ale relaţiei dintre artist şi subiectul ales. Dualitatea mijloacelor de expresie, racordul intim al liniei şi al culorii permit alunecarea continuă între concret şi ireal, călătoria între aici şi acum şi un altundeva şi un altădată. Şi tot această dualitate a meşteşugului dă coerenţă, în interiorul fiecărei opere, coexistenţei a două demersuri aparent contradictorii, rigoarea intelectuală şi senzualitatea, indusă în primul rând cromatic, dar şi prin detalii colate.  

Atlas V

Mişcându-se cu uşurinţă atât în registrul riguros al construcţiei imaginii prin desen, dar şi în cel senzual al materialităţii şi al luminii, prin culoare, Alina Rizea Gherasim este autoarea unor opere cu multiple niveluri de lectură şi provocatoare de emoţii complexe. Cum tot complexe apar trăirile ei de autentică sinceritate. Arta Alinei Rizea Gherasim are deja identitate, reuşind să impună în peisajul artistic românesc un stil propriu, puternic, matur. De remarcat, catalogul excelent tipărit, atât de rar găsit în ultima vreme în sălile de expoziţie ale Uniunii Artiştilor Plastici, cu reproduceri aproape exhaustive şi cu o pertinentă şi elegantă prefaţă a criticului Aurelia Mocanu.   VICTORIA ANGHELESCU 13.02.2015 www.cotidianul.ro

Ritmuri de fado, adânci, cu naturalețe de Simona Constantinovici

1 ianuarie 1970

În peisajul literaturii de la noi, Alina Gherasim este o prozatoare atipică, surprinzătoare, care îmbină, pe spații narative mici, fragilitatea cu forța, stilul exuberant cu cel sobru, atins, la răstimpuri, de undele umorului bine temperat. Face parte din paradigma artiștilor plastici postmoderni, care simt acut nevoia să se exprime și-n scris. Prin Colonia de cormorani, un volum de povestiri incitant, format din 21 de piese, demonstrează, încă o dată, că nu va renunța defel la această pasiune. Sub spectrul unor evenimente care bulversează lumea contemporană, sub clopotul terorii instituite de șirul atentatelor care au avut loc în aeroportul de la Istanbul, în gara de la Madrid ori într-un restaurant parizian, se desfășoară povestirea primă, care dă titlul întregului volum, Colonia de cormorani. Personajele sunt prinse în turbionul unei realități care calcă apăsat pe logica destinelor. Cu ochiul vigilent al artistului, obișnuit a surprinde filigranatele detalii ale realității, cu accentuată poftă de a povesti ce vede și aude, asemenea unui corespondent de război, Alina Gherasim reînnoadă, cu alte unități de măsură, de această dată, traiectul povestirilor cuprinse, acum un an, în primul său volum de povestiri, Femeia-valiză. În textele sale, de obicei, se vorbește/ gândește mult, orchestrat, misterios, ca-ntr-o cuvă, înăbușit, cu perna la gură, parcă. Uneori, discursurile se suprapun, mai multe voci se intersectează, creând iluzia unei comunicări armonioase, augmentând, în fapt, incapacitatea de a trăi comme il faut. Frazarea, cu mărcile clare ale oralității și discontinuității discursive, imită fâlfâitul greoi de cormorani. Macabrul se instalează rapid, taie firul idilicelor începuturi de sens, amalgamatelor viețuiri. Povestiri-bestiar le-aș numi, pentru că apar păsări, animale, mereu, în structura lor. Cormorani, urși, pisici, șoimi. Personajele sunt familiarizate cu prezența acestora. Le monitorizează cadențele, intră într-o relație stranie cu ele. Adesea, descoperim povestiri cu frison, ritm, tâlc de basm. O pană de păun pierdută devine pretext al unei căutări de sine, cum se întâmplă în povestirea Kai, continuare sau doar referire postmodernă la un basm de Hans Christian Andersen, după cum ne sugerează motto-ul. Kai e numele unui băiat de poveste, cu ciob în ochi, la propriu, ajuns fabricant de lampioane, într-o lume care preferă contrastele și tonurile sufletești adânci. Apar, la tot pasul, întrebările retorice, interogațiile-ecou, acele prelungi mirări în fața a ceea ce se întâmplă, totul fiind adresat unui public intuit de autoare, partener discret în țeserea poveștii. Ca la teatru, se adresează, așadar, unui spectator, îi cere părerea, dar îl și conduce prin lumi doar de ea știute. Povestirea pare deschisă pentru cei dispuși să viziteze unghiuri narative noi, în doze de suprarealism autentic. Oralitatea primează, acel ton natural, neprelucrat. E o tehnică la care Alina Gherasim nu renunță ușor. E arma de atac, punctul forte în detectarea ariilor de narativitate pe care realitatea le ascunde. Fină observatoare a rutinei orașului, cunoscut sau necunoscut, autoarea se comportă ca un veritabil reality watcher, care sesizează și notează fluxul și refluxul complexelor mișcări interioare, ale vieții sufletești, psihice. Între real și ficțional, povestirile se încarcă permanent cu materia observațiilor subiacente. Povestirile debutează, adesea, ca o simfonie wagneriană și se termină-n tonuri calde, în pagini inundate de optimism, visare cu ochi deschiși, umor, pe alocuri. Tipologii umane diferite, extrase din multele călătorii, construiesc microuniversuri în carte. Fiecare povestire, de altfel, funcționează ca un microunivers, ca o capsulă narativă, cu, de cele mai multe ori, mecanisme fine și relativ simple de comunicare cu exteriorul. Femeia de serviciu, bodyguardul, portarul, birdwatcherul, grădinarul, jurnalistul, lampionagiul, prostituata, trainerul liber profesionist, imagini pregnante ale unei lumi în plin proces de derulare, cu fadoarea, cu măreția, cu slăbiciunile ei. Finalul, scurt și percutant, delimitat de restul textului, e întotdeauna punctul în care se năruie instinctual, se, cu grație, pulverizează conținutul povestirii, ca și când, după contemplare, artistul simte nevoia să-și strivească, să anuleze, cât mai sigur cu putință, porii încă deschiși ai creației. Cu accente de realism magic, ca-n povestirea cu grădinarul care dă foc, la final, grădinii unde lucrează, cu secvențe năucitoare dintr-o lume portugheză care seamănă atât de bine cu a noastră, cu suișuri și coborâșuri pe pantele narativității, ca-n basmele clasice, Alina Gherasim scrie natural. Simplitatea e atuul său, inhibarea oricărei sofisticării stilistice. Aflăm că, printre favoriții autoarei într-ale scriiturii, se numără imbatabilul Truman Capote, cu prozele sale scurte. Preferința merge și înspre literatura japoneză, cu care autoarea are în comun grija pentru captarea sensurilor interioare. Apare, la un moment dat, în povestirea Ceai sencha cu gust de ceapă, referirea la o scriitoare fictivă, un alter ego, probabil, Emiko Takashi, și la scenele erotice din romanele sale. Alina Gherasim sondează relațiile de cuplu, le demască punctele slabe, multe întâlnite invariabil, în toate căsniciile, acele mici aspecte care, prin repetare asiduă, consumă energiile și sfârtecă dureros relația. Meciul de tenis e povestirea care răvășește, poate, cel mai mult. Cu Luca, băiețelul atins de-o boală rară, tratat în străinătate. În contract era stipulată o clauză: părinții să participe, pe timpul fiecărui tratament, la câte un meci de tenis de mare șlem, ei nefiind cunoscători ai fenomenului sportiv. Tragic final, în care părinții, după moartea copilului, continuă să meargă la meciuri, ca pentru a nu rupe acel fir subțire de legătură între ei și Luca: ”Încă un turneu de tenis, încă o destinație. Australia. Galați-Melbourne. Mișto traseu. De data asta, Lidia și Marius s-au dus doar pentru meciuri. Le-au intrat în sânge. Acolo e vară. În țara de la antipozi.” Cea mai scurtă povestire, Cotele apelor Dunării, e o demonstrație de scriitură fortificată prin iterație. Sunt concentrate, aici, ca-ntr-un miez de nucă verde, toate viitoarele arome ale unor povestiri ce încă nu au fost scrise. ”Bunica Elena îi spunea lui Vlad să-și vadă de școală, să vorbească frumos și să nu se înhăiteze cu toți derbedeii. Tu ai cap bun, măi, Vlade. Vezi să nu te irosești ca Toma a lui Petre din capul străzii, îi spunea ea, în timp ce frământa aluatul moale ca o mână de copil. La radio se auzeau cotele apelor Dunării. Uf, apele astea o luaseră pe mama lui Vlad când el avea doi ani. Plecase cu o barcă, cu niște prieteni. Apoi, tatăl lui fugise în Serbia, pentru o viață mai bună. Le-a spus bunicilor că-l lasă pe cel mic până își face un rost pe acolo. Apoi, vine să-l ia. Nu a mai venit.” Într-o combinație paradoxală, de cinism, tristețe, amar-absurd și voie bună, povestirile Alinei Gherasim prind viață ca niște ikebana, când ample, cu vârful întins curajos spre înalt, când minimaliste, aerate, după cum realitatea își construiește sensurile, după cum, arborescent și discret, gândul bate.

”inima mea e o mică valiză gata de plecare” cronică de Simona Constantinovici

1 ianuarie 1970

Volumul de povestiri Femeia-valiză, semnat de pictorița Alina Gherasim, cu o prefață de Aurora Liiceanu, a ajuns în cutia mea poștală, pe la prânz, în 27 martie 2017. Tatăl autoarei, pictorul Marin Gherasim, aflu, cu stupoare, a murit în aceeași zi. Stranie alăturare de sensuri existențiale. Citesc și n-am cum să nu mă gândesc la moarte. Caut, în fiecare povestire, ecoul ei, reflectat în vitralii, ca-ntr-o biserică. Povestirile par scrise dintr-un suflu, ca atunci când penelul alunecă perfect pe pânză și nu mai poate fi, sub niciun chip, refăcută urma pe care a lăsat-o. Un fel de realism magic circulă prin frazele care nasc, în chip natural, povestirile acestei scriitoare. Descopăr cu uimire reflexele vieților de aproape, pictate și șterse, literă cu literă. O lume cât se poate de firească își etalează dimensiunile, unghiurile, fără pretențioase, abundente, inserții culturale, o lume a obiectelor care prind viață. Aceste obiecte întrețin comunicarea, povestea. În jurul lor, prin forța prezenței, își fac straniu cuib iubirile, relațiile deficitare dintre un el și o ea, mai mult destrămate, asimetrice, ca firul dus al macrameului bunicii. Valiza din piele de crocodil devine o interfață a unei astfel de relații. Indiciu al călătoriei, al decriptării prezentului prin trecut, de asemenea. În Plec, am niște bani de luat, se revine la valiza ca obiect al călătoriei și al decalatelor iubiri. ”Lola Zaza și-a instalat imensul bagaj. O suită impresionantă de valize de toate dimensiunile. Viața ei. Cum și inima mea e o mică valiză gata de plecare, cumva m-am bucurat.” (p. 143) Ne confruntăm cu literatura obiectelor. Imperiul lor cuprinde: valiza vie, care leagă amintirile între ele, fotoliul care păstrează intactă urma bunicului, pianul, masa principală, victoriană, din sufragerie, vie, și ea. Sau patul cu vedere la cimitir, din povestirea După paravan, vă rog!. Peste tot, sentimentul acut al neîmplinirii, al ireversibilei despărțiri. Povestea de cuplu, avariată grav, încearcă să-și refacă, din mers, contururile. Personajele Alinei Gherasim călătoresc mult, chiar și atunci când sunt legate de-un loc. Le întâlnim în avion, tren, vapor, mașină, chiar în unele mijloace de transport inventate. Călătorii pământene, călătorii intergalactice. Masa sub care se joacă o fetiță, inițiindu-se în tainele iubirii, devine tot un mijloc de transport, inedit. femeia valiza Povestirile sale au, ca orice text de dimensiuni rezonabile, meritul de a-i oferi cititorului un timp al său, extrem de prețios, în care să se întoarcă fidel, detașat, de câte ori are chef, la câte-un pasaj, la câte-o imagine, la câte-un cuvânt. Au potențial pentru a fi transformate cu ușurință în proze scurte, percutante, centrifugate prin raportare la o imagine-pilot. Proza scurtă este la modă azi, suport, printre altele, al unor cursuri de scriere creativă. Iocan este o foarte bună revistă românească de proză scurtă. Au apărut, până acum, la Editura Vellant, trei numere. Anul trecut, la Bistrița, s-a organizat un ”Festival de literatură și lectură”, având ca temă centrală tot proza scurtă. Se poate vorbi, din acest punct de vedere, de o resuscitare a interesului pentru o specie literară mai puțin privilegiată, în comparație cu romanul. Fotoliul, o povestire-colaj, asamblează file de jurnal sau, cel puțin, așa lasă autoarea să se înțeleagă. Filele sunt introduse, în alternanță, prin notări de tipul, din jurnalul meu; din jurnalul lui Catherine; din jurnalul mamei. De fapt, textele ar putea fi citite mai cu seamă în această manieră, ca niște pagini de literatură diaristică, fiindcă nu-s înscrise în scheme rigide, inflexibile, de funcționare. Par, mai degrabă, notițe dintr-un caiet ținut în sertarul cel mai de preț, alături de batiste parfumate, fotografii vechi, ochelari cu rame groase și alte nimicuri din care e confecționată viața. Un caiet în care se și pictează, uneori, în culori țipătoare sau doar pastelate. Aurora Liiceanu a surprins foarte bine acest aspect al ambivalenței în proza Alinei Gherasim: ”Ce mă încurcă cel mai mult este faptul că o percep pe Alina Gherasim ca mergând pe două șine, pe de o parte ea fiind în lumea cuvintelor și, pe de altă parte, fiind în lumea imaginilor și senzațiilor. Acest lucru creează o dificultate născută din intersecția acestor lumi și din impresia lăsată de apropierea realității de vis sau reverie sau invers.” (p. 7) Cafenea cu ieșire la mare e o proză monologată, reflexivă, detaliile conduc narația, atâta câtă există. Personajele trăiesc în natură, le place apa, marea, au nevoie acută de aer, de a respira adânc, ca și când, la tot pasul, s-ar sufoca. Senzația că cineva scrie pentru a nu se asfixia. Cumva fugărit, cumva țintuind în fotoliu, un cititor obosit, care, brusc, are o revelație. Fotoliul poate fi plasat și-ntr-o poieniță, nu neapărat în fața televizorului. Scenele permit permutările neconvenționale. ”Zmeiele înălțate sunt atât de multe încât pescărușii le ocolesc cu greu. Lucrurile par să fie legate între ele cu fire subțiri: zmeiele de copiii care se joacă, câinele acela simpatic în lesă roșie de stăpâna lui care își ascunde uimirea sub borurile unei pălării mari prinse bine sub bărbie cu o panglică, bona aia irlandeză de bara unui cărucior din care un copil își întinde nerăbdător mâinile spre zmeie.” (p. 46) Cercul desenat apăsat, pe zidul unei mănăstiri, de Marta, bucătăreasa, e un alt element textual prin care scriitoarea scoate, din chingile cotidianului, povestea. Mănăstirea de la 1364 transformată în pușcărie. Emil, prizonier în închisoarea construită în locul mănăstirii, se îndrăgostește iremediabil de femeia pe care o zărește arareori, fulgurant, în timpul plimbării, în curte. Iubirea lor e platonică, țesută-n mesaje scurte, telegrafice, trimise la răstimpuri. E cercul acela magic, desenat, odinioară, de Marta. Aburul acela febril, de incantație, de subtilă trăire, nici măcar atingere, a celuilalt, doar simțire. Ideea de cerc, de învăluire, de fină captare a destinului. Când am spus realism magic, m-am referit și la acea aură de poeticitate care străbate textul, până-n galaxiile sale ultime, acolo unde sunetul, culoarea, mirosul se transformă-ntr-altceva, imponderabil, ireal, infinit. Se poate vorbi despre simplitatea cu care autoarea construiește, nestingherită de convenții și utopii, textele. Nu se-mpiedică în nodurile niciunei instalații rebele, de ultimă generație. E atât de suplă frazarea și atât de dinamic sensul, încât îți vine să iei cartea cu tine, peste tot, s-o deschizi la întâmplare, să nu-ți pese că o virgulă sare din logica unei sintaxe comune. Sub masă aduce în prim-plan figura unei fetițe care trăiește chiar acolo, sub o masă. Povestea ei de iubire se consumă în același spațiu atipic, în secret, foarte departe de lumea iscoditoare, adultă: ”Trăim ca într-un iglu.” (p. 58) Unde, oare, se conservă mai bine totul, unde-i intimitatea reală? Stilul, prin prospețime și abandonarea capcanelor semantice, de orice fel, se aseamănă cu cel descoperit în scrierile autorului Eric-Emmanuel Schmitt. Există o puritate a notării, un ceva care nu poate fi mimat. Există, pur și simplu. Povestea se scrie instinctual. În Pianistul, asistăm la aceeași imposibilă iubire dintre un el, Gilles, și clarinetista Michelle. Ea e îndrăgostită, ca-n eterna poveste, de altul. Sinuciderea pianistului, în finalul povestirii, e notată en passant. Finalul se desprinde de text, ca și în celelalte proze, e o constatare, o propoziție, un efect, o perplexitate, o minimalizare, o metaforă. Era o zi frumoasă de vară e o altă povestire. Autoarea se joacă. Ghidușie amară: ”Rup o hârtie și o arunc la coș. Apoi rup alta. Și alta. Ce ar fi dacă aș scrie doar note de subsol la pagini albe iar pe paginile albe să desenez câte ceva. Sunt atâtea posibilități, ce mai.” (p. 85) sau, la sfârșitul aceluiași text: ”Îmi place viața mea așa cum e ea, cu Doris, căprioarele, Bob care strigă la mine, buticul, caldarâmul, biciclistul acela, bumbacul, schinduful, visul de ieri, liftul, becul chior, vitrina schimbătoare, creioanele pe care le iau numai de la Field’s, brățările indiene, roșul, totul Alandala.” (p. 92) În Domnul W, un critic literar și profesor universitar se transformă-n statuie de bronz. Ne aflăm în plin teatru absurd, tonurile de sarcasm se-mpletesc în cele de umor. În povestirea O iubire târzie, Mihail, un fost deținut politic în temnița de la Aiud, se îndrăgostește, la 80 de ani, de o femeie mult mai tânără ca el, cu părul negru, întâlnită zi de zi, în parc, pe-o bancă. Vânzătorul de bricabracuri ne trimite invariabil, printr-un declic produs la termenul secund din titlu, la romanele lui George Călinescu. Și descrierea păianjenului Manuel, a ”interesului leonardesc pentru toată construcția pânzei”, tot acolo ne trimite. Și la listele de cuvinte din recuzita avangardiștilor ne mai trimite. Alese astfel încât să creeze un tablou domestic, apropiat de suflet, acestea reduc tempoul frazării. Temporalitatea e brodată-n imagini cunoscute, preia formele apropiate, prezențele binefăcătoare: ”Orele zilei se numeau livada, melcul, drumul cu plopi, Tazlăul, Merăria, badminton, cabana, bucătăreasa, masa de ping-pong, portretul Marucăi, atelierul lui Bernea, pianul lui Enescu, covorul pe care am stat cu toții, Max și Moriț, câinii de care tu fugeai, barza salvată sau așa credeam noi copiii care o căram de colo-acolo într-o cutie, stelele căzătoare în noaptea neagră și toate dorințele puse atunci.” (p. 119) Se schimbă ritm, idei, se trece ușor de la una la alta, ca atunci când mergem pe stradă în deplină singurătate și, prin fața ochilor, ne trec secvențe demult uitate, dar și fire din prezent, laolaltă, suprapuse, instantanee-n colaj. Prozele împrumută din dinamica bătăilor inimii. Când palpitânde, punctând un ritm accelerat, când simple contemplări și înșiruri de cuvinte, care prefac ficțiunea în straniu instrument de captare a unei poeticități pure. Și mai e ceva. Un aer grav, ca o muzică interioară, greu sesizabilă. Avem nevoie de-un instrument special pentru captarea sunetelor care frâng armonii și reinventează altele, extraterestre. Întinși pe un șezlong, la malul mării, neapărat afară se citește cartea asta. Sau într-o încăpere imensă, cu mobilă puțină, cu ferestre larg deschise, să intre aerul, profund. Îmi place proza Alinei Gherasim și sunt convinsă că ar putea avea un public pe măsură. Umorul circulă nestingherit prin paginile acestei cărți. E, de altfel, un pertinent criteriu de verificare a calității unui volum de literatură. Fraza, cu toți porii deschiși, include, pe alocuri, asprimea unui narator-bufon, amplasat în culisele unei scene medievale, de commedia dell’arte, probabil. Asemănătoare cu monologul, discursul își permite să includă, în amalgam, tot felul de trăiri, observații, e ca un aparat de filmat lăsat să-și construiască à l’improviste imagistica. Apar și reflecții fugare asupra modului de a scrie. Înaintarea se face pe muchia textului, ca-n viață, așezând laolaltă secvențe care par a nu avea nimic în comun. Alina Gherasim le găsește liantul, se încăpățânează să deseneze în aer cuvinte, să le adune, firesc, cum aduni nisipul în castele. Firescul din prozele sale îi permite vizitatorului-cititor să se simtă confortabil. Între monotonie și bruiaj fonic, între depresie și chef nebun de a trăi se joacă echilibrul semantic al acestei cărți de un rafinament aparte, croită după tiparele unei sofisticate voci interioare. *Alina Gherasim, Femeia-valiză, povestiri, București, Editura Oscar Print, 2016. sursa: www.lapunkt.ro

Despre cartea Femeia-valiză – text de Robert Șerban

1 ianuarie 1970

Robert Șerban, scriitor „În lumea artelor, există o mulțime de interferențe: scriitori care pictează, pictori care scriu, muzicieni care dansează, care compun poezie, dansatori care fac regie de teatru, jurnaliști care înscenează spectacole. Dar, nu de puține ori, aceste interferențe par… dubioase. E greu de crezut, nu e așa, că un om poate face bine mai multe lucruri. Că poate avea mai multe talente. Total greșit! Iar exemple care vin să îmi confirme spusa sunt cu duiumul. Citisem, înainte de a apărea cartea, două proze ale Alinei Gherasim, și am rămas uluit de naturalețea cu care scrie; în literatură se vede cel mai rapid lipsa de naturalețe. Alina lucrează ca scriitor cu toate simțurile. Există scriitori vizuali, există scriitori de… stare, există scriitori ai micilor amănunte; or, ea pune la lucru și văzul și auzul și pipăitul și mirosul… Și de aici, poate, un firesc al scrierii pe care nu-l găsești foarte des. Se vede că nu e prefabricat. În plus, ea a învățat să scrie. Nu e suficient să fii sensibil, nu e suficient să fii un bun receptacul, să ai toate antenele în funcțiune… Cel mai greu e să transcrii ceea ce percepi. În definitiv, tu, ca artist, ca scriitor, faci o convenție care pe mine trebuie să mă capteze, să mă fure, să mă determine să o accept cât mai rapid. Alina are, în prozele ei, un suprarealism temperat care străbate toate… lumile pe care ea le conturează: e o lume a bătrânilor, e o lume a familiei, e o lume a nebunilor. Subiectele și intrigi foarte diverse, încât puteți să citiți cartea de absolut oriunde, nu există un fir epic ascuns al ei. Eu nu l-am detectat, cel puțin. Puteți să începeți cu ultima povestire – eu așa fac întotdeauna, mi se pare că acolo ar fi balastul unei cărți, în sensul bun, cel care dă greutate. În orice valiză intră aproape de toate, intră și aparatul de ras și lenjeria intimă și papucii de casă și prosopul și costumul de haine și sprayul; așa și aici, în „valiza” Alinei Gherasim, care e o carte foarte bine scrisă, cu o bună frazare, cu atenție la detalii, pe care nu o găsești foarte des în lumea prozei românești contemporane.” din cuvântul de lansare a cărții Femeia-valiză de Alina Gherasim, târgul internațional de carte Gaudeamus 2016

Marin and Alina Gherasim Bring Romanian Spirit to Gallery RIVAA article by DAVID STONE

1 ianuarie 1970

Memory-Continuity Saturday, May 7, the Roosevelt Island Visual Art Association opened a new exhibit in its main gallery at 527 Main Street. The collection of 60 works by Romanian Father and Daughter Marin and Alina Gherasim marks the second time in less than a month that RIVAA delivers top of the line European artists to Roosevelt Island. (See photo gallery below) Previously, on April 26, in alliance with RIVAA, Roosevelt Island Operating Corp. Acting President Susan Rosenthal unveiled Ulla and Gustav Kraitz’s sculpture Blue Dragon at its permanent home in Southpoint Park. The sculptors traveled here from Sweden for the unveiling, and this weekend, Alina Gherasim came to Roosevelt Island from her home in Romania. Her father Marin addressed the crowded gallery in a short film. The exhibit, which runs until May 29, is a special presentation sponsored by the Romanian Cultural Institute of New York. Father and Daughter Artists A member of the Romanian Artists’ Union since 1966, Marin Gherasim has been the group’s honorary president since 2012. His lifetime achievements in painting have been supplemented with his work as historian and teacher at the Institute of Art History of the Romanian Academy. 20 of his paintings appear in this show. A precise craftsman, the elder Gherasim’s pictures stem from the idea of “equating construction with the architecture of spirit.” Their careful designs reminded me of Paul Klee’s geometrically aligned images, except that Klee’s paintings were largely figurative while Gherasim’s are pure abstractions. His twenty paintings represent expressions of the otherwise invisible soul and are meant to make spirit known through the use of “imagined geometries.” My favorite from this show is Niche at Catacomb, a canvas passionately fired with spirited reds with just enough perimeter canvas showing to suggested an uncertain border. If any painting ever came from the heart, this one did. Alina Gherasim is a different stylist than her father. Although she also deals with spiritual matters, she shows an airier touch, less dense and infused with an essence of play. In fact, when I asked about her use of materials in her collages and rephrased what she told me as “whatever works,” she smiled and responded, “like a Woody Allen movie.” Her creations are of a brighter spirit than that of the legendary American filmmaker, but that doesn’t mean they are less serious. Ms. Gherasim tackles abstract portraits of Da Vinci, Vermeer, Titian and Rembrandt as if they weren’t unapproachable masters but companions of spirit. The portraits are made from paper, some of it painted before joining the collage, some of it after, spices and more around a central image from the subject’s art. The lyrical results suggest artistic sensibilities coalescing in the act of creation. Among her 40 works in this show are others of less familiar subjects and an engrossing group illustrating the souls of people with names unlikely to be known to many of us. An Exhibit That Almost Wasn’t “We couldn’t have done this without all the help from local people,” said Eduard Andrei, Programs Manager at the Romanian Cultural Institute and the point person for putting the exhibit together. Instead of days to mount the show, they had to hang it in a period of hours since much of it arrived in New York far later than expected. Valeriu Boborelu and the experienced team at RIVAA pulled all their resources together to put up a show that looks as finished as any previous one at the gallery. Once again, we have a chance to appreciate the strength, connections and exuberance of our Roosevelt Island artists’ collective and its ability to deliver world class art, free of charge to our community.

Alina Gherasim – Transparenţe text de Onisim Colta

1 ianuarie 1970

Alina Gherasim – Transparenţe Primele lucrări semnate Alina Gherasim am avut prilejul să le văd cu câţiva ani în urmă, în cadrul ultimelor ediţii ale Bienalei Internaţionale meeting point-arad biennial şi respectiv a celor de grafică mică (B.I.G.-AR), tot internaţionale şi tot la Arad. Lucrările artistei şi-au câştigat în timp o admirabilă coerenţă în baza unei alese sensibilităţi, guvernată şi susţinută de o rafinată cultură vizuală. Formaţia sa de scenograf o avantajează conferind o fermecătoare prospeţime fiecăreia din plăsmuirile sale. Explorările plastice i-au reglat până la acordul fin relaţionările semnelor, ţesătura de palimpsest a ansamblului compoziţional. Lucrările par sensibilisime studii de atelier ale unui artist preocupat constant de recuperarea parcă a sintezei imagine-cuvânt, a ideii de artă totală.Acestea poartă titluri, care au mereu ceva „a spune”. Nu suportă gratuitatea în sine, oricât de seducătoare ar putea deveni aceasta doar prin măiastra orchestrare a manualităţii. Alina Gherasim reuşeşte să aşeze în bună cumpănire dozaje armonizate de linie-pată de culoare, spirit de fineţe-spirit de geometrie. Din fiecare lucrare răzbate bucuria jocului semnelor a căror pendulare semantică se mişcă între organicul pur şi geometria cea mai abstractă, din acest joc rezultând cuceritoare contraste formale şi cromatice. Atenţia specială acordată calităţii materiale a suportului ca şi a detaliilor de desen în peniţă sau chiar trăgător de tuş dau „carate” noi fiecărei imagini.Jocul densităţilor este într-un permanent echilibru cu jocul diluţiilor, al transparenţelor diafane ale laviurilor. Aceste laviuri îşi etalează calităţile ajutate şi de modul cum absoarbe suportul zemurile transparente de acuarelă şi tuş colorat. La fel, este exploatată cu maximă sensibilitate textura hârtiei de marcă, de acuarelă, dând bogăţie suprafeţei grafice, prin adăugarea de noi şi noi nuanţe cromatice sau de diafane griuri colorate. Artista îşi găseşte rodnice impulsuri în versurile lui Omar Khayyam ori scrierile lui Gherasim Luca, Prevert, Pesooa sau Blaga. Din străvezii nebuloase se înfiripă lumi în care lirismul şi rigoarea geometriei îşi dau mâna. Poezia se naşte din poezie.Cea din cuvinte o impulsionează pe cea din imagini. Chipurile Alinei Gherasim vin tot din lumea artei, fie că sunt de la Pompei sau Herculanum, fie din pictura lui Vermer, a lui Petrus Christus sau Rembrandt, sau din alte locuri. Fragmentele de hârtie japoneză, care „în-văluie” prin colare, parţial, acele chipuri, le sporeşte misterul prin jocul de ocultări şi revelări, aduse de transparenţele şi opacizările subtile ale fragmentelor sau fâşiilor albe sau de fine nuanţe. Alina Gherasim şi-a circumscris o viziune personală în tot ce face, fapt care-i asigură o agreabilă unitate stilistică, o identitate clară, o amprentă inconfundabilă în arta contemporană. Recenta expoziţie semnată de artistă, organizată de Institutul Cultural Român de la New York la Galeria „Rivaa”, alături de pictură de Marin Gherasim, a stârnit legitima admiraţie a publicului, a oamenilor de cultură de peste ocean. Revista ARCA Arad, nr. 7-8-9 / 2016

Priveşte şi vei vedea!

1 ianuarie 1970

Autor: Pavel Şuşară Într-un climat artistic total dezorientat, oscilînd hilar, deşi înceracă să joace cartea dramatismului, între o epică grosieră, din recuzita previzibilă a artei de propagandă, şi diverse forme de insurecţie amnezică, încercarea de a păstra expresia în limitele umanului şi încrederea în dimensiunea estetică a artei, deşi atît de fireşti în sine, par un act de-a dreptul temerar, o adevărată aventură a comunicării şi a cunoaşterii. Asemenea unui moment de tandreţe pe cîmpul de luptă, printre cadavre şi maşinării spulberate, adică în total dezacord cu ambianţa, pictura Alinei Rizea, pentru cei cu o memorie exactă, Alina Gherasim, are întreaga încărcătură a unui gest de avangardă prin faptul, paradoxal, de a fi normală. In faţa suprafeţei albe, a marelui gol întemeietor, dacă îi putem spune, puţin emfatic, astfel, pictoriţa este perfect coerentă cu sine, cu propria sa natură, negociindu-şi întreaga realitate, pe cale de a fi instituită, strict cu virtualitatea pînzei sau a hîrtiei şi cu enorma forţă a limbajului, fără niciun pic de ipocrizie şi, mai ales, fără acea ocheadă narcisiacă aruncată peste umăr spre a urmări şi, eventual, spre a flata aşteptările privitorilor din afară. Din acestă pricină, pictura Alinei Rizea nu are nimic din frigiditatea obiectului premeditat, căruia i s-a fixat mai întîi scopul şi abia după aceea a fost realizat, conform unei reţete ale cărei ingrediente nu reuşesc, finalmente, să se combine şi să fuzioneze într-un tot organic. Negăsindu-se în situaţia, atît de frecventă în aceste momente, de a livra artă, de a vîna subvenţii şi de a fugi de stocuri, adică de a-şi supune creaţia unui flux mai mult sau mai puţin stereotip, artista a optat pentru cealaltă formulă, din ce în ce mai rară, şi anume a confesiunii implicite, a sondării sinelui prin cercetarea formei şi prin aprofundarea limbajului. Disponibilă în egală măsură pentru exprimarea exactă, la rigoare, chiar austeră, prin desen, şi pentru cercetarea luminii, a mediilor transparente şi opace sugerate prin ton, pictoriţa îşi mărturiseşte, implicit, propria-i natură duală, aşezarea, într-un echilibru dinamic, între spiritul geometric şi voluptăţile materiei concrete, ale substanţei cromatice care se caută şi se construieşte pe sine însăşi. Sintetizată în obiecte complexe şi unitare, în imagini suficiente sieşi, această structură duală, oximoronică, nu exprimă doar o situaţie particulară, o natură artistică cu o anume identitate, ci, prin extrapolare, ea sugerează alcătuirea lumii înseşi, complementaritatea fundamentală a realităţii, în ansamblul ei. Prin jocurile combinatorii, prin alchimia subtilă a unor forme de limbaj, dar şi a unor energii, din registre diferite, creaţia obiectului artistic iese atît din reflexul mimetic faţă de formele preexistente cît şi din improvizaţia autistă, din haosul încorporat, dacă îi putem spune astfel, pe care derapajul faţă de modelele realului poate să le genereze. Faţă de incoerenţa inevitabilă a extremelor, aşezarea firească a picturii Alinei Rizea în procesualitatea, în dinamica realului, şi nu în vecinătatea unor forme concrete, a unor morfologii deja constituite, pe care acesta le oferă cu generozitate, conferă imaginarului său artistic, dar şi lucrărilor propriu-zise, o coeziune interioară şi o logică intrinsecă de microcosm, de lume care funcţioneză după legităţi proprii. Există în această lume, construită după principii ireductibile, întregul scenariu al devenirii, al edificarii, pe care propria noastră realitate nemijlocită îl identifică şi îl recunoaşte: ordinea geometrică iniţială, materia fluidă şi energiile combustive, explozia expresionistă de culoare, substanţele diverse, cu densităţi şi texturi diferiate, distribuite în colaje care traduc startificarea realului şi a fiinţei, izbucnirea cîte unui element figurativ, aluzii transparente la creaţia efectivă şi la sensul ei spiritual, toate, într-o sinteză care visează armonia şi frumusetea de dincolo de perisabil, se regasesc într-o creaţie artistică discretă, cu subtile nuanţe extrem-orientale, care este în masură să reabiliteze, fie şi pe un spaţiu mic, ideea că arta este mai mult decît suma unor elemente expresive, oricît ar fi ele de spectaculoase, aspiraţia ei ultimă fiind recuperarea transcendenţei şi, implicit, a propriei noastre raţiuni de a fi. Alina Rizea, în pofida tendinţei generale, ridică puţin vălul. Privitorului îi rămâne sarcina fundamentală de a vedea!

„Grădina, loc logic al timpului” de Iolanda Malamen

1 ianuarie 1970

http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=5240&editie=198 ”Alina Rizea Gherasim este, după cum se vede, un artist cu o activitate în ascensiune, avînd, în ultimii ani, participări constante la cele mai multe expoziţii de grafică şi pictură. Expoziţia Chipuri şi locuri, de la Simeza (februarie 2015), a doua personală a Alinei Rizea Gherasim, mărturiseşte o consecvenţă estetic-personală care, iată, şi de data aceasta a adus în atenţia publicului gesturile unei desfătări scripturale şi ecourile ei diafan-descriptive. Artista relaţionează cu motivul literar de la care porneşte, creînd un scenariu propriu vizual, din cromatici întinse, de cele mai multe ori şoptit (rareori din peceţi cromatice accentuat-impulsive), din tresăriri muzicale, contraste, senzualităţi, geometrii şi grafii complementare. Imaginile produc sunete, formele şi culorile reformează şi deformează, şi chipuri recognoscibile cultural-universal, colate cu fragmentele unei materii mătăsoase, purtînd urme ale însîngerării, se succed ca într-un fast al veşniciei. Lecturile asimilate spiritual şi emoţional au dobîndit printr-un auxiliu artistic repere ale unei selecţii departe de-a fi aleatorie. Uneori, imaginea are o funcţie de „potolire” sacrificială a textului, răspîndind o puritate încîntătoare. Transferul de transparenţe ale imaginarului către cuvinte şi frazări nu dezmembrează construcţia, dimpotrivă, îi dă hrană şi echilibru vital, suficient de vibrat şi înrădăcinat într-o complexă statornicire. Cuvintele, cele care se citesc, cît şi cele care au rămas în memorie cu îndreptăţirea „păcatului” nerostit, sunt prezente prin toţi porii lucrărilor, săgetînd şi absorbind, imunizînd materia, fără excese grafice. Erotismul are şi el partea lui de conţinut, de adevăr (v. de ex. „Almasˮ − Gherasim Luca) şi artista ştie să-i transcrie, cu rafinate pulsiuni, zbaterea viscerală. Artiştii şi-au consolidat întotdeauna viziunea faţă de opera literară prin interpretări proprii, prin „planificări” tainice ale luminii şi umbrelor, prin împrieteniri insolite. Alina Rizea Gherasim este un artist foarte atent la detaliile simbiotice, la vacuităţile rostirilor, la zborul lor, la solemnitatea înfloririlor şi a rodirilor. Fluide şi delicate, culorile îşi desfac şi îşi întind curgerea, în subtile straturi de nuanţe, lăsînd mai mult sau mai puţin descoperit desenul şi cuvintele însoţitoare, caligrafiate lapidar, mistică a locurilor în care privirea şi paşii au zăbovit. Roşul crud, ambiguizat de plutiri umbroase, rozul care dă impresia de visare, de irealitate, accentele de albastru şi de mov, alăturate unor verziuri cîndva cărnoase, astăzi parcă şterse de timp, dau o senzaţie de hieratic, de mărturisire. Tehnicile mixte folosite, tuşuri, creion, peniţă, imagini foto, colaje, recompun din linii popasuri intersectate cu multă fineţe. Culorile limpezi sunt un scurt intermezzo printre nuanţe indecise care par că ar fumega. Tot acest imaginar inserează memoria unor lecturi, cu metafore plăsmuite de multe ori sibilinic, lăsîndu-i cuvîntului spaţii de depozitare şi puterea de încîntare. Abstragerea de la realitatea imediată, palpabilă, se face prin această extragere a realităţii dintr-o realitate ficţională, în care poezia are un rang aparte − Gherasim Luca, Lucian Blaga, Jacques Prevert, Fernando Pessoa, Omar Khayyam, din ale căror opere artista a transcris fragmente depozitare de revelaţii şi de esenţe melodioase. Cuvintele sunt înglobate organic în magma imaginarului, într-o solidarizare explicită şi totodată misionară. Există o scenografie bine pusă în pagină; fiecare lucrare împrăştie difuz seminţele unui minunat meşteşug. Artiştii din această stirpe sunt asemenea orfevrilor din vechime, la care un detaliu semnifica o întreagă lume. Liniile fine ale desenului au precizie geometrică şi o celeritate minimală. Uneori, el trădează bucuria de-a copilări suav printre preţioasele izbucniri de sintagme cromatice. Un lirism fluent iradiază din lucrări, iar gruparea lor în capitole definite, exprimă conţinutul spiritual şi emoţional pe care artista l-a plăsmuit în popasuri numite: Atlasul Grădinii spiritului, Drumul Mătăsii, Muzeul Magistral. O recucerire a Paradisului spiritual, o întoarcere proustiană la sensurile poeziei, ca semnificant al cunoaşterii, o desfătare a cuvintelor. Rodia, fructul încărcat cu atîta simbolistică, fruct edenic, denumit şi hrana morţilor, dar şi simbol al abundenţei şi fertilităţii, pluteşte ca o nacelă prin multe dintre lucrări, uneori ermetizînd seminţele roşii senzuale, alteori dăruindu-le cu voluptate vederii. Contemplarea identitară a grădinii spiritului, „Grădina, loc logic al timpului”  (Bruno Liebrucks), estetica şi etica ei, asfinţit şi crepuscul, dematerializări catifelate, extensii arborescente ale desenului, filtre de lumini ş.a.m.d. aparţin unui spaţiu al comunicării verbale. Senzaţia că tot ce se „întîmplă” în aceste serii de lucrări este clădit pe afirmaţia lui Hölderlin: „Numai în frumuseţe se înfrăţesc adevărul şi binele” este una puternică. Vocile se suprapun, se risipesc, se sting, apoi revin, ca să-şi trăiască desfătarea, într-o abundenţă de popasuri şi curgeri atinse parcă numai de aer. Nu puteau lipsi cărţile-obiect, pe care, bineînţeles, artista le-a construit ca pe nişte jurnale în care imaginea şi cuvîntul se înscriu prin contracţia gesturilor şi a timpului, în aceeaşi intensă combustie spirituală. Ardengo Soffici îi atribuia artei justeţea „calmului divin” care presupune „actualizarea unui acord nou şi perfect de senzaţii, de forme şi imagini”. Lucrările Alinei Rizea Gherasim se înscriu în această sintagmă atotcuprinzătoare, care armonizează senzaţii, forme şi imagini. Un mod de-a reînnoi veşnicia şi de a concepe identităţi şi ecouri, un mod de a recupera timpul de care nu vrei să te pierzi, aliindu-te cu el în minunate celebrări. Ceva o sprijină cu adevărat, slujindu-i talentul şi nesaţiul destăinuirii; acel „ceva” nu poate însemna decît fericirea lecturilor.” Iolanda Malamen – Revista Luceafărul, nr. 2 / 2015

Misterioasele „Chipuri și locuri” ale Alinei Rizea

1 ianuarie 1970

ARTE • EXPOZIŢII (SIMEZA 3-17 februarie 2015) Alina Rizea Gherasim, prezentă pe simeze încă din 1992, dar preponderent în expoziţii de grup, a deschis recent a doua sa personală în Bucureşti, la Galeria Simeza, intitulată Chipuri şi locuri. La începutul anului 2013 scriam cu ocazia primei ei expoziţii, Arhitectura Grădinii, că ne aflăm în faţa uneigrădini personale, pusăsub semnul metaforei sau al visării nutritede universuri culturale, de călătorii intelectuale şi afective ce transformă spaţiul în “joc secund”. Afirmaţia rămâne, în mare măsură, valabilă şi pentru creaţia actuală a artistei.  

Chip VII

Alina Rizea Gherasim este fiica pictorului Marin Gherasim, a cărui personalitate puternică are un loc bine marcat în arta românească contemporană. La prima vedere, nimic nu îi apropie pe cei doi artişti. Şi totuşi, regăsim, dincolo de mijloacele diferite de expesie, o înrudire în zonaspirituală, cea a tatălui, aplecată către sacru, cea a fiicei, hrănită de o memorie culturală, filtrată printr-o sensibilitate remarcabilă.  

Rodia

De altfel, într-un dialog cu Marin Gherasim, acesta mărturisea: “Faptul că şi-a găsit o lume a ei de semnificaţii, de forme, că şi-a forjat în timp o cultură, că este capabilă să vehiculeze simboluri speciale, încercând să le îmbine cu contemplarea naturii, mă bucură. Una dintre seriile ei de lucrări este cea a măslinilor. Măslinul, prin natura sa, este o formă extrem de expresivă. Chiar cu o numită virulenţă în modul de a creşte, de a se desfăşura. Dar el are şi componentă spirituală, pentru că te duce cu gândul la Grădina Ghetsimani în care Christos s-a rugat pentru ultima oară. Apoi, faptul că are acces la o serie de simboluri, de foarte multe naturi, chiar esoterice sau medievale ori renascentiste, pe care le introduce cu discreţie în lucrările ei, îmi arată că Alina Rizea, cum este acum numele ei de doamnă, este o personalitate constituită, are o tandreţe a fiinţei care face ca operele ei să nu fie rezultatul numai al unui act de voinţă”.   Această simbolistică intelectuală o regăsim şi în expoziţia de la galeriile Simeza, structurată pe cinci scenarii: Poeţii, Muzeul Magistral, Drumul Mătăsii, Atlasul, Grădina Spiritului. O regăsim fie în seria Chipurilor, cu incursiuni în universul lui Rembrandt, al suavelor figuri leonardeşti sau al celor descinse din pictura lui Vermeer, fie în cea a figurilor de Poeţi, de la Prévert, Gherasim Luca sau Pessoa la Blaga, sau în lucrările cu repere mai îndepărtate în timp, cum ar fi pictura Renaşterii, portretele de la Fayum sau frescele murale ale antichităţii. Regăsim şi rapeluri la Arhitectura grădinii, de data aceasta şi cu transparente aluzii biblice, ca în Grădina Ghetsimani, dominată de alburi, şi griuri, cu elementele matriale ocultate de colajul în hârtie cu diferite grade de transparenţă, de o simbolică lumină.  

Cartea Grădinii IV

Realizate în tehnică mixtă, în care desenul sau laviul îşi alătură colajul, toate aceste figuri, coborâte din istoria artelor sau din cea a literaturii, “se uită” la privitor din spatele unui “ecran”, format fie din semitransparentele foiţe de hârtie manuală, preparată chiar de artistă, cu texturi subtil dozate, fie din propriile fragmente de texte. Aceste suprapuneri de transparenţe, de fluid şi opac, jocul între elementele realiste şi cele trimiţând către abstract creează tensiunea şi misterul lucrărilor Alinei Rizea.  

Atlas

“Ecranul” este menit să delimiteze două spaţii temporale şi să primească în acelaşi timp vibrarea artistei în dialogul cu alte spirite, alte timpuri, alte locuri. În unele lucrări, o armătură geometrică configurează spaţiul ideal ce conferă generalitate motivului particular. Ea apare mai ales în Grădini, unde dinamica desen-culoare, formal şi informal, explicit şi ascuns construieşte o lume complexă în care motivul şi eu-l creator par să se confunde. Imaginile devin un fel de palimpsest, de sondări ale trăirilor succesive care au modelat propriul mod de a comunica cu natura, cu peisajul virgin sau modelat de mâna omului, cu devenirea gândirii, cu spiritualitatea.

Prevert

Alteori, culoarea izbucneşte în pete sugestive de roşu, ca în Rodia, sau aşterne un văl catifelat peste simboluri, texte şi figuri, cu valorări subtile ca tot atâtea vibraţii insesizabile ale relaţiei dintre artist şi subiectul ales. Dualitatea mijloacelor de expresie, racordul intim al liniei şi al culorii permit alunecarea continuă între concret şi ireal, călătoria între aici şi acum şi un altundeva şi un altădată. Şi tot această dualitate a meşteşugului dă coerenţă, în interiorul fiecărei opere, coexistenţei a două demersuri aparent contradictorii, rigoarea intelectuală şi senzualitatea, indusă în primul rând cromatic, dar şi prin detalii colate.  

Atlas V

Mişcându-se cu uşurinţă atât în registrul riguros al construcţiei imaginii prin desen, dar şi în cel senzual al materialităţii şi al luminii, prin culoare, Alina Rizea Gherasim este autoarea unor opere cu multiple niveluri de lectură şi provocatoare de emoţii complexe. Cum tot complexe apar trăirile ei de autentică sinceritate. Arta Alinei Rizea Gherasim are deja identitate, reuşind să impună în peisajul artistic românesc un stil propriu, puternic, matur. De remarcat, catalogul excelent tipărit, atât de rar găsit în ultima vreme în sălile de expoziţie ale Uniunii Artiştilor Plastici, cu reproduceri aproape exhaustive şi cu o pertinentă şi elegantă prefaţă a criticului Aurelia Mocanu.   VICTORIA ANGHELESCU 13.02.2015 www.cotidianul.ro