Alina Gherasim

Dacă ar fi avut acces la tehnica de acum, Cyrano și-ar fi făcut poate un blog. Cyranodebergerac.blogspot.fr. Să zicem.
Mi-l imaginez pe Cyrano de Bergerac stând cuminte într-un fotoliu moale ascuțindu-și pana de scris cu ochii înfipți într-un orizont negru. Așa cum este orizontul atunci când îl privești de la țărmul oceanului. Apoi Cyrano începe să pună ordine în cuvinte. Celor tandre le face o listă separată. Pe o hârtie de culoarea piersicii. Sunt și câteva vorbe de duh. Întotdeauna fac bine. Pe acestea le grupează cu câteva aforisme. Deși le detestă. Să vorbești în aforisme i se pare o chestie ieftină și de prost gust. Însă are câțiva mușterii care nu vor să renunțe la ele. Nu vor și pace. Cyrano le explică de ce ele nu își au rostul într-un discurs fin. Nu toată lumea e fină. Ca el. A înțeles asta. Ei, cum să insereze într-o scrisoare de amor următoarele texte? Dacă îi permiți, trecutul îți va dirija viitorul sau Omul deștept nu se joacă “lapte gros” cu rinocerul. Aici pesemne că rinocerul este iubita acelui nefericit. Poate că nu îl lăsă să bea lapte gros. Sau cine știe ce semnificație are acel lapte-gros. Cyrano nu vrea să meargă cu interpretarea mai departe.
A venit într-o zi un slujitor al regelui persoană importantă în garda de la palat. Tremură de dorul unei doamne de onoare din suita reginei. Doar că el nu posedă un limbaj adecvat. Ar vrea să-i spună ceva de genul Armele mele sunt mai tari când strălucesc în bătaia privirii tale. Sau cam așa ceva. Serios? îi zice Cyrano. Las-o baltă domnule. Pe Castor și Polux, nu am mai auzit o asemenea jignire. Slujitorul regelui ia poziție. Jignire? De ce? Cyrano insistă. Păi stai să-ți explic. Păi nu-mi explica, scrie ceva, așa cum știi dumneata mai bine. Eu plec. Am treabă. Și a plecat.
Cererile curg. Cyrano nu face față. Vin cavaleri neînfricați dar muți, paji nătângi, doamne de onoare, femei din popor, bărbați din popor, chiar și niște țîști-bîști. Apelează la el și oameni de știință care nu reușesc să compună o scrisoare de amor fără cuvintele: exhaustiv, casetă de căutare, borcan, fotosinteza, alambic, athanor, emersiune, imersiune. Aceste ultime două cuvinte reprezentând o invitație cu tentă ușor vulgară. Asta era în capul lor. Cyrano, lua cuvintele, le amesteca cu pana lui și le oferea aur pur. Adică niște misive de amor nebun plin de nuanțe.
Într-o bună zi, după mai multe sute de ani, Cyrano a observat că cererile sunt din ce în ce mai puține. Pentru că avea acum mai mult timp a început să citească jurnalul lui Barbellion și a găsit acolo că ”Pentru mine femeia este marea minune a existenței”. Doar că nu sugera de câte femei e nevoie pentru a avea parte de o minune completă. Văzându-l pe zi ce trece mai trist și îngândurat, un amic i-a sugerat să descopere lumea nouă a internetului. Cyrano a dat peste mai multe bloguri care îi fac concurență. Acum, i se pare lui, fiecare om în parte, dă sfaturi, își dă cu părerea, emite judecăți finale, inventează template-uri pentru scrisori de amor. Unele chiar simpatice. A descoperit de Valentine’s day un blog cu texte de dragoste în engleză. Pentru toate gusturile. Doar să dai copy și paste. Dear Mia, You’ve asked me to stop writing love letters to you. Lol. But I can’t Mia. I can’t just let you go. Even Darth Vader, an evil lord, couldn’t leave his son to die at the end of Return of the Jedi. Love, Bob.
Cyrano a lăsat pana jos așa prost ascuțită cum era și a închis ochii.

Astăzi toți se înghesuie pe deck. Să ajungă mai repede la țărm. Să coboare odată. Călătoria cu vaporul poate că a fost prea lungă pentru unii. Pentru mine a trecut ca un gând de care vrei să fugi. Țin strâns la piept valiza din piele de crocodil. În timpul călătoriei am dormit cu capul pe ea. Țin la ea. E un cadou de la cineva drag. O femeie. Nu sunt sigur dacă am iubit-o pe Anne. O prietenie e oricum mult mai valoroasă. Am în cap o poveste și ea nu are cine știe ce rol acolo. Sau poate că îi voi da un rol mic. Rolul femeii – valiză. Ei, da unde vă înghesuiți așa, tot pe chei ajungem. Să-mi pun valiza în cap. Să o protejez. Păi a călătorit bine mersi din Brazilia până aici și tocmai acum să se distrugă. În ea am niște cămăși albe, două perechi de șosete gri, chiloți și câteva ustensile de uz personal. Lama de ras montată într-un aparat Wilkinson moștenit de la bunicu’, un săpun mic galben și un carnet cu coperți negre. În el am mai scris câte ceva ca să mai treacă timpul. Scriu cu creionul. Scriu mic și înghesuit. Toată tehnica modernă, adică Iphone-ul, tableta, sau laptopul mă lasă rece. Bineînțeles că am și eu un telefon mobil. Cu ecranul crăpat într-un colț. Dar tot un telefon rămâne. Am pus și internet înainte să mă îmbarc pe vapor. În avion tot îmbarcare se cheamă. Oare de ce? Înavionare ar suna groaznic. De ce se tot îmbulzesc ăștia? Unde naiba cred că ajung? Eu unul nu mă grăbesc deloc. Oare cum o să fie vremea? Ia să o sun pe Irene. Poate că o să-mi răspundă și ieșim la o cafea. Bună fată Irene asta. Nu s-a supărat niciodată pe mine. Sau nu a lăsat să se vadă. M-a luat așa cum sunt. Când prieten, când iubit, cum se nimerea, ce venea la rând. Nu m-a chinuit. Dar nici nu pot să zic că o iubesc. Așa cum iubesc valiza asta din piele de crocodil cu solzi lucioși de-ți mută privirea. Îmi place să-i mângâi pielea acestui monstru nemilos ajuns fără apărare în mâinile mele. Îi închid cataramele cu grijă să nu le zgârii metalul auriu perfect lustruit ca o operă a lui Brâncuși. Da, artistul meu preferat. Valiza are și o curea din piele moale, probabil că au luat-o de pe burta crocodilului. Sigur era o femelă. Uneori când mă simt singur, scot cureaua asta moale și subțire și o întind pe pat lângă mine. Miroase a trup de femeie. Dar să nu mă spuneți. E o ciudățenie de a mea.